Nu știm că sunt spitale cu mai mulți angajați decât pacienți și că în administrație există funcționari plătiți regește care nici nu știu exact ce fac? Că social media are o importanță majoră, manipulează, îmbracă prostia în poleială și o promovează cu algoritmi? Că sistemul de învățământ produce obedienți și nu dezvoltă abilitatea de gândire critică?
Ba da, știm, doar că uităm repede, ne obișnuim și ne mințim că „merge și-așa”. Zici că până ieri am trăit într-o țară normală și brusc, peste noapte, s-a fisurat realitatea. Dar adevărul e că trăim de mult într-o disonanță acceptată și într-un amestec toxic de ignoranță și complicitate.
Ne prefacem că n-avem nimic de-a face cu haosul ăsta, că e vina „lor”, mereu a altora: a politicienilor, a presei, a Vestului, a trecutului, în timp ce privim și comentăm. Atât.
Educația? Ne plângem că elevii nu au gândire critică, dar le dictăm referate pentru „Ion” și îi notăm pe portofolii cu lecții copiate din manual. Le vindem ideea că nota contează mai mult decât întrebarea, astfel că toți cei patru ani de liceu se concentrează pe „examenul maturității”, citesc rezumatele operelor sau se uită la filme, învață niște ani la istorie sau aleg logica ca probă opțională, pentru care centralizează 7 capitole. Primul an de liceu e pentru adaptare, apoi trebuie să-i lăsăm în pace că va fi singurul an în care sunt relaxați, din clasa a 11-a încep pregătirea și în clasa a 12-a le cerem doar să fie prezenți la materiile de BAC. Apoi ne întrebăm ce se întâmplă cu noua generație… „ei ne vor plăti pensiile?”, „ei votează extremiști”, „ei sunt problema”. Fiecare generație mai tânără decât vorbitor reprezintă o problemă.
În continuare, Biserica e peste tot în spațiul public, dar când vine vorba de responsabilitate civică, brusc „nu există”. Când vine vorba de taxe, închidem ochii și donăm să ne apară numele pe un scaun în naos. Biserica, în general, pare că luptă contrar intereselor democratice, etice și morale. De exemplu, un raport recent al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”, care remarca o creștere fără precedent a extremismului de dreapta, radicalizarea discursului antisemit în spațiul public și instituționalizarea memoriei fasciste, nota decizia BOR, din vara anului 2024, de a canoniza trei preoți, care în interbelic au avut certe afinități legionare sau etniciste.
Un pasaj din raport: „În pofida unor luări de poziții, naționale și internaționale, mai mult decât critice față de această decizie, BOR a oferit explicații ambigue sau lipsite de consistență etică. După hotărârile de canonizare s-au înmulțit luările de poziție în rândul organizațiilor de extremă dreapta care revendică reabilitarea legionarismului interbelic folosind argumentul credinței creștine promovate de Mișcarea Legionară. Biserici și mănăstiri precum Sf. Arhidiacon Ștefan din Comănești (Bacău), Paltin Petru Vodă (Neamț) sau Sf. Ilie Gorgani (București) afișează, ocazional sau permanent, portrete de legionari marcanți sau ale unor persoane condamnate pentru crime de război. Preotul Greco-catolic Marius Vișovan sau cel ortodox, Vasile Gordon, astăzi la pensie, oficiază anual, la Majadahonda (Spania), slujba în memoria legionarilor Moța și Marin. Evenimentul este însoțit de imnuri legionare.”
Apoi, despre informație. Suntem uluiți că rețelele sociale au o influență uriașă, ca și cum n-am știut până acum că acolo se joacă războaie informaționale și se nasc conspirații în masă. Ajungem să credem că o fostă actriță în filme pentru adulți vine să apere în instanță personaje din politica noastră și o luăm de bun, pentru că filtrul critic lipsește cu desăvârșire. Câte vizualizări au articolele de propagandă? Câte distribuiri au postările în care o poză generată cu inteligență artificială prezintă o poveste „emoționantă”? Câte înjurăturii la adresa PSD și, totuși, a fost votat masiv? Am avut un extremist în turul doi al alegerilor prezidențiale și, acum, serialul lui în care „demască abuzurile și arată cum a fost furat” are mii de urmăritori.
România pare căzută într-o comă morală. Nu e neapărat nepăsare, ci mai degrabă o formă de epuizare colectivă combinată cu o resemnare programată: așteptăm să „se întâmple” ceva, în Vest, și poate într-un an, poate în cinci, ne vine și nouă rândul. Acceptăm că țara noastră nu este locul de unde răsare soarele și nici nu ne dorim mai mult. Poate nici nu trebuie să ne dorim mai mult decât democrație și bun simț.
Încă o dată, realitatea vine peste noi și ne ia prin surprindere pentru că n-am vrut s-o privim în față. Și acum, când „merge și-așa” s-a transformat în „nu mai merge deloc”, ne isterizăm. Târziu.
Poate n-ar strica să ne întrebăm mai des, nu retoric, ci serios: păi și nu s-a știut? Și dacă răspunsul e „ba da”, atunci ce facem mai departe?
