„Mulţi oameni spun ‘poate ne-ar plăcea să avem un dictator’. Nu-mi plac dictatorii. Nu sunt dictator. Sunt un om cu mult bun simţ şi inteligent”, a declarat Trump recent, acuzat de adversarii săi de autoritarism în ceea ce priveşte politicile sale privind imigraţia şi securitatea.
Puterea lui Donald Trump se extinde, iar acțiunile de până acum trădează tendințe dictatoriale evidente. Diferența e că majoritatea dictatorilor moderni își maschează ambițiile (de exemplu Orbán sau Erdoğan) și au depus „eforturi” pentru a evita definiția secolului XX. Trump, în schimb, nu pare deranjat să o îmbrace ostentativ.
Câteva exemple
În cele peste 200 de zile de mandat, Trump a transformat Casa Albă într-un centru de comandă al spectacolului autoritar, cu măsuri care, într-o democrație puternică, ar fi fost de neimaginat.
Astfel, a desfășurat Garda Națională în Washington și Los Angeles, pentru capitală invocând o „urgenţă de securitate şi o criză a persoanelor fără adăpost”, deși datele Departamentului de Justiţie arătau că rata infracțiunilor violente în 2024 a atins cel mai scăzut nivel din ultimii 30 de ani.
Apoi, a blocat sau a amenințat că va bloca finanțări pentru universități. În mai, de exemplu, Administrația a revocat dreptul Universității Harvard de a înscrie studenți din alte țări (Harvard a ripostat în instanță).
A vizat și firme de avocatură care au depus acțiuni în instanță împotriva sa, în timp ce Comisia Federală pentru Comunicații, condusă de un apropiat, investighează toate marile rețele TV, mai puțin Fox News, canal pro-Trump.
Până și statistica oficială a devenit țintă: a concediat șefa Biroului de Statistică a Muncii pentru că cifrele nu-i conveneau. Trump încearcă, astfel, să controleze informațiile. Administrația sa a încercat, de asemenea, să elimine conceptul de schimbări climatice din aparatul guvernamental.
De asemena, a anunțat și că va prelua controlul asupra grupului de presă de la Casa Albă, retrăgând Asociației corespondenților de la Casa Albă (WHCA) rolul tradițional de a decide ce jurnaliști au acces la președinte. Amintesc și că Associated Press a fost exclusă de la evenimente prezidențiale din cauza refuzului de a se referi la Golful Mexic drept Golful Americii.
Nu s-a oprit aici: s-a plâns că judecătorii de la Curtea Supremă (pe care i-a numit) nu i-au susținut suficient de mult agenda.
Vrea să aibă control asupra sectorului artistic, preluând practic conducerea Kennedy Center, și încearcă să rescrie trecutul, susținând că muzeele pun prea mult accent pe aspectele negative ale istoriei americane, inclusiv pe „cât de rea a fost sclavia”. Casa Albă a anunțat recent o revizuire amplă și fără precedent a Smithsonian Institution, care administrează principalele muzee publice, acțiune care „urmărește să asigure alinierea la directiva președintelui de a celebra excepționalismul american, de a elimina narațiunile partizane și de a restabili încrederea în instituțiile noastre culturale comune”.
În continuare, l-a acuzat de „trădare și rasism” pe fostul președinte american Barack Obama și a cerut urmărirea penală a acestuia, după ce a solicitat anchetarea și arestarea mai multor opozanți.
A semnat un ordin executiv care-i pedepseşte pe cei ce ard drapelul american, în pofida unei decizii din 1989 a Curţii Supreme, care a stabilit că un astfel de act intră sub incidenţa libertăţii de exprimare.
Cu ocazia Zilei Muncii, un banner uriaș a fost afișat pe clădirea Departamentului Muncii, cu chipul lui Trump privind peste Washington și sloganul „Muncitorii americani pe primul loc”.
De ziua lui, care a coincis cu aniversarea a 250 de ani de la formarea armatei SUA, a organizat o paradă militară.
De asemenea, campania de deportare a imigranților fără acte (fără a le fi respectat dreptul la un proces echitabil) a forțat o extindere grăbită a infrastructurii prin deschiderea unor noi facilități, inclusiv „Alligator Alcatraz”.
Administrația a încercat, de asemenea, să expulzeze mai mulți studenți activiști pro-palestinieni, în ciuda faptului că aceștia aveau statut legal.
Și mai am un exemplu, care este, probabil, cea mai îndrăzneață încercare a lui Trump de a ignora legea. El a prelungit în mod repetat termenul-limită pentru interzicerea TikTok, deși nu pare să aibă autoritatea legală de a face acest lucru. În 2024, Congresul a adoptat o lege care stipula că, dacă ByteDance nu vinde TikTok unei companii americane, aplicația va fi interzisă în Statele Unite.
Nimic din toate acestea nu este specific unui lider democratic. Deci…
…este Trump un dictator?
Dacă aceste mișcări s-ar produce într-o altă țară, „nu am avea nicio problemă să le numim așa cum sunt: o acaparare periculoasă a puterii”, a spus guvernatorul Illinois, JB Pritzker, critic al președintelui*. „Un dictator de ocazie”, l-a numit el.
Întrebarea este: de câte „ocazii” ai nevoie ca să ajungi la o metodă?
Politologul Steven Levitsky (Harvard), co-autor al „How Democracies Die”, fixează conturul într-un interviu acordat The Guardian: tehnic, SUA nu sunt o dictatură totală; însă Trump are mentalitatea unui „dictator de duzină”.
„Tehnic, nu, nu este dictator. SUA se prăbușesc într-o formă de autoritarism, dar încă nu s-au consolidat într-o dictatură totală”, crede Levitsky. „Dictatorii pretind mereu, mai întâi, că nu sunt dictatori. Și apoi, paradoxal, spun că poporul vrea un dictator. Acestea sunt replici clasice de dictator.”
Astăzi, spune Levitsky, 25-30% dintre americanii cu drept de vot sunt înclinați spre autoritarism, iar majoritatea regimurilor autoritare moderne sunt hibride: nu democrații depline, dar nici dictaturi. Așa sunt și Turcia lui Erdoğan sau Ungaria lui Orbán, iar SUA riscă să ajungă acolo, avertizează el.
Levitsky conchide: există „o șansă reală” ca Trump să folosească din nou puterile executive pentru a submina Constituția și alegerile. Cel mai probabil însă, SUA se îndreaptă spre un autoritarism mai blând: opoziția există, participă la alegeri, dar abuzul de putere e atât de sistematic încât terenul devine denivelat. „Și nu ai mai putea numi asta o democrație deplină.”
Cum arată dictatura în 2025
Daniel Treisman, profesor de științe politice la Universitatea din California, Los Angeles, și coautor al cărții „Spin Dictators: The Changing Face of Tyranny in the 21st Century”, a explicat pentru CNN tipologia: dictatorii de azi nu-ți interzic neapărat viața privată și nu-ți umplu străzile cu tancuri; ci controlează informația, manipulează cronic, pretind legitimitate democratică, subminează instituțiile până când alegerile devin un ritual, nu competiție. E autoritarism, nu (încă) totalitarism, dar rezultatul e același: putere irevocabilă.
Iată principalele concluzii ale lui Treisman:
– În zilele noastre, termenul „dictator” este folosit pentru a desemna liderii din state nedemocratice. Termenul este tratat ca sinonim cu „autocrat” sau „autoritar”. În practică, dictatorul modern fie a preluat puterea pe căi neconstituționale, fie, ajuns la putere prin alegeri, a subminat instituțiile până când nimeni nu-l mai poate înlătura pașnic.
– În general, își consolidează controlul, intimidând sau cooptând legislativul, instanțele, mass-media și alte centre de putere, astfel încât să nu fie constrânși.
– Există un nou model, din ce în ce mai răspândit, care concurează cu cel vechi, mai brutal. Acest model se bazează mai mult pe manipularea presei, accentuarea amenințărilor externe și pretinderea de a fi democratic. „Dictatorii de tip vechi foloseau represiune și violență mult mai evident pentru a intimida populația, cu un număr foarte mare de prizonieri politici și execuții. Deși folosesc tehnici diferite, ambele tipuri sunt dictatori în sensul că urmăresc să monopolizeze puterea politică și să rămână la conducere pe termen nelimitat, fără controale și echilibre sau alegeri corecte.”
– Unii dictatori permit o anumită libertate în viața de zi cu zi. Ei sunt autoritari, dar nu totalitari. Totuși, chiar și sub un dictator în general binevoitor (și nu sunt multe astfel de cazuri), cetățenii nu au siguranța pe care o oferă statul de drept funcțional. Ei rămân vulnerabili la capriciile celor aflați la putere. Și nu au libertatea de a-și respinge conducătorul în mod colectiv.
De facto se transformă în de jure
Avertismentul care vine dinspre piețe e la fel de grav ca cel politic. Ray Dalio, fondatorul Bridgewater, spune pentru Financial Times că America lui Trump „alunecă spre o politică autoritară de tipul anilor 1930”, alimentată de „prăbușirea încrederii” și de „diferențe de avere și valori” care împing spre politici tot mai extremiste.
Un exemplu este reprezentat de intervenția directă a statului prin pachetul de 10% din Intel, definită ca o „conducere autocratică puternică, născută din dorința de a controla situația economică”. În paralel, presiunile asupra Rezervei Federale subminează independența băncii centrale, cu efecte asupra dolarului și refugierea investitorilor în aur.
„La un moment dat, democrația americană se va trezi prinsă în nisipuri mișcătoare”, avertizează The Globe and Mail. Mecanismul e cunoscut: puterile obținute „în dispreț față de Constituție” devin legitime prin faptul că se repetă. De facto se transformă în de jure. Adaugi simbolistica (portrete uriașe pe clădiri, parada militară) și ai pachetul complet: nu este numită direct „dictatură”, dar funcționează ca una.
Între timp, opinia publică este divizată: 52% dintre americani cred că Trump este „un dictator periculos” care trebuie limitat înainte să distrugă democrația. Cei care nu au fost de acord cu acest mesaj sunt republicani, 81% dintre aceștia afirmând că Trump „ar trebui să primească puterea de care are nevoie”. Sondajul a fost realizat la începutul acestui an de Institutul independent de Cercetare Publică a Religiilor (Public Religion Research Institute).
Nu un dictator, dar pe aproape
„De la inaugurarea lui Donald Trump, țara a pornit pe o pantă alunecoasă spre autocrație”, consideră politologul Daniel Stockemer, de la Universitatea din Ottawa, într-un raport publicat în luna mai. Mai degrabă decât printr-o lovitură de stat, atacurile lui Trump la adresa firmelor de avocatură, universităților, imigranților și altor grupuri constituie „o formă mai graduală de erodare democratică”, așa cum am menționat mai sus.
Potrivit acestuia, Trump urmează o teorie în șase pași, bazată pe cercetări privind reculul democratic observat la nivel mondial în ultimele decenii. Modelul a fost dezvoltat în mare parte pornind de la munca politologului Marianne Kneuer, de la Universitatea Tehnică din Dresda, care a analizat prăbușirea Venezuelei din ultimul sfert de secol, examinând modul prin care statele trec de la democrație la autocrație în etape, nu printr-o lovitură de stat.
Statele Unite au trecut deja prin primele trei etape. Prima este cea a tulburărilor sociale; aceasta a început cu mișcarea Tea Party din perioada administrației Obama, marcată de furie, reacții împotriva minorităților și imigranților și lipsă de încredere în instituții. A doua etapă presupune un „proiect de schimbare radicală”, precum mișcarea populistă a lui Hugo Chávez în Venezuela anilor ’90 sau, în cazul SUA, mișcarea MAGA.
A treia etapă este „o victorie electorală decisivă”, aplicabilă lui Chávez în 1999 sau lui Trump în 2024, un scrutin care i-a oferit celui din urmă și controlul asupra Congresului.
Astfel, SUA se află acum aproape de a patra etapă: demontarea mecanismelor de verificare și echilibrare a puterii executive. O componentă-cheie a celei de-a patra etape este declararea unor „urgențe” inventate, precum „invazia imigranților”, chiar dacă trecerile ilegale de frontieră sunt la cel mai scăzut nivel din istoria SUA.
Avertismentele privind a cincea etapă, consolidarea puterii pe termen lung, vin din speculațiile despre obținerea unui al treilea mandat prezidențial, neconstituțional. Să fim corecți, Trump a revenit asupra declarațiilor și a spus că nu ar mai vrea să candideze.
Ultima etapă, restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, e evidentă deja în ordine executive care retrag SUA din Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care elimină membrii transgender din armată și privilegiază creștinismul. De exemplu, Trump a pornit o campanie de monitorizare a programei școlare, care include eliminarea finanțării federale pentru școlile care promovează „indoctrinarea” bazată pe „ideologia de gen”.
Levitsky are dreptate: „tehnic”, SUA nu sunt dictatură. Dar „tehnicul” e ultima redută înainte de realitate. Realitatea e o țară tot mai aproape de modelul hibrid al Ungariei lui Orbán și Turciei lui Erdoğan, unde opoziția există, dar joacă pe teren înclinat; unde presa există, dar e hărțuită; unde alegerile există, dar regulile se rescriu când trebuie.
Donald Trump spune că nu e dictator, dar cine ar recunoaște așa ceva? Cuvintele sunt gratuite. Iar dacă în alte țări am numi asemenea acțiuni o „acaparare periculoasă a puterii”, n-avem niciun motiv decent să schimbăm diagnosticul doar pentru că vorbim despre Statele Unite sau „lumea liberă”.
Așa că, Trump nu e (încă) dictator în sensul clasic, dar modelul pe care îl consolidează împinge SUA într-o zonă în care cuvântul „democrație” începe să sune ca un slogan, iar în clipa în care e nevoie de dovezi finale, va fi, probabil, prea târziu.
* aici am abordat doar replica sa, nu comentez acțiunile guvernatorului sau cariera lui politică.
