A postat primul videoclip pe TikTok noaptea, iar a doua zi a devenit virală. Din mesajele ei nu lipsește partea mai negativă, dar nici nu sperie adolescenții cu amenințări precum „o să mori”, nu sfătuiește părinții să-și controleze copiii și nu pretinde că a devenit instant „curată”. Spune altceva: consumul există, dependența există și este nevoie de o conversație reală.
Ce o diferențiază de discursul oficial e tonul. Mara nu vorbește nici cu morală, nici cu glamour, nu idealizează drogurile, dar nici nu le transformă automat în condamnare pe viață. Spune lucrurile așa cum sunt: care sunt riscurile reale, care sunt semnele că ai pierdut controlul, ce înseamnă „harm reduction” (să reduci riscul când nu ești încă pregătit să renunți), cum arată o perioadă de pauză, ce e un relapse și de ce consumul nu înseamnă că „ai eșuat definitiv”.
Vorbește și despre altceva foarte important: lipsa de sprijin specializat. Spune direct că multe cadre medicale și terapeuți nu sunt pregătiți pentru noile substanțe de pe piață, că legislația pedepsește consumatorul mai degrabă decât îl ajută și că stigmatul („drogații”) îi ține pe oameni departe de orice formă de ajutor.
Pentru adolescenții și adulții care consumă, mesajul ei e simplu: nu sunteți singuri și nu sunteți doar eticheta pe care v-o pune lumea. Pentru părinți, mesajul e altul: controlul și umilirea nu funcționează.
Am discutat cu Mara despre primul contact cu drogurile, despre momentul în care și-a dat seama că a pierdut controlul, despre modul în care a decis să se oprească, despre poliție, spital, părinți, TikTok și despre ce ar trebui să facă statul, dar nu face.
INVESTIGATORIA: Ce te-a determinat să vorbești public despre experiența ta cu drogurile, într-un spațiu atât de expus, atât de public precum e TikTok?
M-am lăsat de droguri și, în momentul în care am postat, simțeam că încep să mă confrunt cu alcoolul. Am postat foarte impulsiv, într-o seară, am lăsat telefonul jos și m-am culcat. Dimineața am realizat că videoclipul a devenit viral. A fost o decizie foarte, foarte impulsivă.
Am avut de mult timp ideea că aș putea să vorbesc despre asta, dar dacă n-aș fi fost impulsivă atunci, nu cred că, conștient, aș fi făcut pasul așa direct. Mă gândeam că poate pot să fac și eu un journey în care să zic „ziua 1 fără… ziua 2 fără…”, să-mi măsor progresul, să mă ajute oamenii, să văd dacă mai sunt și alții care se confruntă cu asta, poate putem crea o comunitate. Și, cumva, n-am făcut-o cu scopul de a-i ajuta pe alții; am făcut-o cu scopul de a mă ajuta pe mine. Și apoi mi-am dat seama că, dacă vorbesc despre asta, poate ajută pe toată lumea.
INVESTIGATORIA: Când a început totul? Când ai simțit că pierzi controlul asupra substanțelor, când ai simțit că devii dependentă?
Prima dată am fumat iarbă la 17 ani, dar nu mi s-a părut o experiență foarte extraordinară. După, am încercat „boabe” la 18 și am simțit că e cea mai tare experiență pe care pot să o trăiesc. A doua zi, fix după ce am încercat, am mai vrut… apoi am mai vrut și următoarea săptămână și doar acolo îmi stătea gândul. Inițial n-am simțit că pierd controlul, credeam doar că mă distrez. După câteva luni însă, numai la asta mă gândeam și aveam probleme foarte mari cu memoria. Am început și să mă cert cu persoane apropiate… Foarte repede am simțit că pierd controlul, dar cumva îmi plăcea, mi se părea că asta înseamnă „să trăiești viața la maxim”, că sunt adolescentă și că sigur o să-mi revin.
La 17 ani am încercat prima dată iarbă, la 18 ani „boabe”… și acum am 25 de ani. Și m-am lăsat anul acesta.
INVESTIGATORIA: Care a fost momentul în care te-ai decis să spui „stop”? Cum a decurs procesul decizional?
A fost brusc, după Revelion. Am petrecut foarte multe zile legate. Eu, oricum, știam dinainte că ar fi cazul să pun stop și la un moment dat am stat și m-am gândit, înainte de Revelion, că „totuși au trecut șapte ani”. Eu credeam că au trecut vreo 3-4, dar au fost șapte.
Și m-am speriat foarte tare. Dar cum venea Revelionul și deja aveam totul planificat, nu aș fi zis „nu”.
După ce s-a terminat, am zis „gata”, m-am lăsat de tot atunci, a fost o perioadă în care eram foarte, foarte motivată, dar am avut un relapse (a consumat din nou n.r.), am și zis pe TikTok.
A fost brusc, dar eu am mai avut multe încercări în trecut să mă las, foarte multe, dar n-am reușit mai mult de o lună. Maxim o lună.
INVESTIGATORIA: Și acum? Crezi că ești într-un proces de recuperare, de vindecare continuă, sau crezi că la un moment dat se va termina?
Dependența e o boală cronică. Mă surprinde de foarte multe ori că am alte dependențe: telefon, binge eating. Nu vreau să mă gândesc la asta ca fiind „un proces de recuperare” în care sunt non-stop; e pur și simplu felul în care am rărit drogurile: adică atâtea luni fără, plus un relapse, plus acum iarăși fără. Nu stau să-mi trăiesc viața ca o recuperare întreagă. Viața merge înainte, nu mă mai întorc la ceea ce eram.
INVESTIGATORIA: Ai fost în situația de a cere ajutorul sau simți că decizia de după Revelion a fost pur personală și independentă de restul?
Eu am cerut în trecut ajutorul, dar nu m-a putut ajuta nimeni pentru că nu voiam, de fapt, să mă las. Dar acum fac terapie… toate se leagă și consumul e doar suprafața. Cu consumul încerci să vindeci o rană.
INVESTIGATORIA: Ai interacționat cu poliția, cu spitalele, cu psihologi, de-a lungul timpului? Cum ai fost tratată?
Cu o salvare, o dată, pentru că aveam un atac de panică… am fost tratată foarte bine. Cu poliția nu, Doamne ferește, în niciun caz. Iar psihologii m-au tratat bine, nu zic nu, doar că n-am prea avut experiența completă. Nu am avut unde să mă duc astfel încât cineva să știe exact ce să-mi facă.
Ei nu prea cunosc drogurile de care am fost eu dependentă. E foarte greu să iei un pacient, să știi ce e în capul lui și să știi exact ce îi face substanța aia dacă nu cunoști nimic. Eu eram dependentă de stimulente, în mare, și eram foarte… „irecuperabilă” dacă nu făceam eu ceva.
Cred că lumea se poate vindeca dacă vrea. Fără ambiție, fără să vrei tu să te oprești, n-are cine ce să-ți facă. Nu există tratament magic.
INVESTIGATORIA: Deci, remarci o lacună în educația specialiștilor care lucrează cu persoane dependente?
La substantele ilegale, mulți specialiști, mai ales cei mai în vârstă, nu prea au contact cu ce înseamnă efectiv drogul, ce îți oferă. Toată lumea are impresia că rămâi pe străzi… dar nu e așa. Foarte multă lume care consumă este ok, cu joburi în tot felul de domenii. Și drogurile, de multe ori, îți dau foarte multă stare de bine, nu de rău. Sunt mai speriați unii specialiști decât consumatorii, pentru că nu sunt ancorați în realitate, ci doar în scenarii dramatice.
INVESTIGATORIA: Vedem în spațiul public campanii de tipul „Drogurile îți distrug viața. Spune NU drogurilor”. Cum le vezi tu?
Nu funcționează. Și știm deja chestia asta. Sunt create pe frică, panică și stigmatizare, cu arătatul cu degetul: „uite cum am fost eu și ce-am ajuns, bine că am trăit ca să vă spun să nu faceți așa”. Iar adolescenții întreabă: „De ce? Ce se întâmplă dacă consum?” Dacă eu sunt adolescent și deja am consumat, îmi place, și tu vii și îmi zici că mor, dar eu mă uit la tine pe scenă și pari bine… o să zic „ok, dar poate exagerezi”. Nu ajungi pe străzi dacă ai consumat o dată. Acolo ajungi după ani de consum. „Vezi că în 10 ani ajungi rău”. Cine se gândește la 10 ani distanță când are 17?
Campaniile ar trebui făcute pe harm reduction. Este necesar ca cei care aleg să consume să înțeleagă cum funcționează drogurile, care sunt posibilele riscuri, sa cunoască legea din România (ne convine sau nu, trebuie să ne adaptam), iar mai apoi dacă aleg sa consume, să rămână pe cât posibil în siguranță. Nu poți să le spui copiilor doar „alege viața, spune nu drogurilor”. Toată lumea vrea să trăiască. Trebuie să le spui și altceva: ai grijă de colegii tăi, nu-i stigmatiza, nu-i face „drogați”, nu-i umili. Oamenii ăștia trebuie să aibă un spațiu sigur ca să ceară ajutor.
Și trebuie să le dai și informații care pot face diferența dintre viață și moarte: nu combina aia cu aia, nu lua doze mari din prima, nu consuma singur. Genul ăsta de lucruri nu se spun.
Noi ne ascundem după deget, ne prefacem că nu există.
Drogurile există de când lumea. Și dacă nu au acces la substanțe clasice, oamenii își fac singuri. E nevoia de a umple un gol, de a fugi din realitate. Drogul e doar vârful icebergului.
INVESTIGATORIA: Ai spus că încerci să explici oamenilor cum să reducă riscul, să consume responsabil. Cum reacționează publicul pe TikTok?
Eu am primit ce m-a interesat. Content-ul meu ajunge în mod special la adolescenți și tineri, care, în general, au reacții bune, și pe mine asta mă interesează. Nu mă interesează reacția oamenilor care nu consumă și mă critică că „îi învăț pe alții”. Mă interesează să ajungă la oamenii care chiar au o problemă, care au întrebări. Chiar și la cei care zic „eu am luat 5 boabe și n-am pățit nimic”… e o experiență particulară, nu o regulă. Dacă vrei să ai grijă de sănătatea tuturor, le spui să înceapă cu cantități foarte mici, să vadă cum reacționează corpul. Nu o să mă auzi spunând „ia cât am luat eu, că e super”. Nu vreau să le fac poftă să se apuce, dar nici nu vreau să moară dacă deja au decis să încerce.
Cât timp videoclipurile mele ajung la consumatori, potențiali consumatori sau foști consumatori, eu sunt mai mult decât mulțumită. Pe pagina mea există o multitudine de resurse care-ți pot forma o idee (destul de clară, zic eu) despre ce înseamnă droguri, dependență, anturaj, psihologia consumatorului, divertisment etc. Sunt video-uri ușor de digerat pentru oricine.
Oamenii care nu consumă îmi pot spune „felicitări” sau mă pot critica, dar critica lor nu mă afectează foarte tare. Pentru că, sincer, mulți nu înțeleg despre ce e vorba.
INVESTIGATORIA: Ai avut părinți care ți-au scris?
Da, am avut foarte mulți. Părinți care îmi scriu pentru copiii lor, soți care îmi scriu pentru soții lor. Un mesaj comun este: „Cum îmi dau seama dacă copilul meu consumă?”. Și eu le spun că nu asta e ideea. Dacă începi să-i scotocești în telefon, nu o să funcționeze. Ce le spun tuturor e: dacă bănuiți consum, nu mergeți direct pe control și acuzație. Aveți o discuție empatică. Voi, ca părinți, vă deschideți primii, spuneți „uite, și eu am trecut prin asta și asta”, creați siguranță. Abia apoi copilul o să poată zice „da, consum”. Și de acolo poți trata problema emoțional, spiritual, psihologic, nu ca polițist în propria casă.
Părinții sunt foarte dezorientați și unii au impresia că absolut orice comportament înseamnă „sigur se droghează”: dacă e nervos, dacă vine târziu acasă. Eu le spun: chiar dacă a consumat, nu asta e problema cea mai mare. Problema e când copilul tău suferă așa de tare încât drogurile devin un refugiu.
Drogurile o să existe oricum. Degeaba arunci ce îi găsești în ghiozdan. Face rost de altele. E mai sănătos să aveți un dialog, să urmăriți semnele serioase (psihoză, depresie) și să mergeți la psihiatru.
INVESTIGATORIA: Și pentru tinerii care cred că „mie nu mi se poate întâmpla răul ăla mare”?
Să fie un pic mai umili în fața sorții. Toți credem „mie nu mi se întâmplă”. Mai ales cei fără disciplină, cei care au scăpat ca prin urechile acului. Nu trebuie să ajungi la seringă pentru a recunoaște că ai o problemă.
Pierzi timp, pierzi bani, pierzi persoane apropiate, respectul de sine. Te sexualizezi, îți încalci propriile standarde. Când ești foarte tânăr nu-ți pasă, dar când crești și te trezești că ești un copil-adult pierdut în lume… nu știu cum ai putea să câștigi. Plătești un preț pentru distracție, pentru experiențe, cu sănătatea. N-ai cum să nu pierzi. E un schimb.
INVESTIGATORIA: Și celor care sunt deja dependenți?
Le-aș transmite că pot să se oprească. Fiecare are un prag de jos. Când ajungi la pragul tău, te schimbi. Nu mai ai unde să cobori și chestia aia te scutură.
Eu chiar cred că toată lumea ajunge acolo la un moment dat și că foarte mulți se pot opri măcar pentru perioade lungi. Ai nevoie de ambiție, dar când ajungi în punctul ăla în care chiar nu mai suporți, te oprești.
INVESTIGATORIA: În ce măsură crezi că lipsa de educație pe acest subiect blochează accesul oamenilor la ajutor?
Ca țară, suntem cu mulți ani în urmă. Nu ne-am ocupat de o grămadă de lucruri de bază pentru oameni și vrem deja să tratăm problema drogurilor strict cu poliția, nu ca pe o chestiune medicală. Lipsa de educație lovește direct. Plus frica legală: dacă recunoști, riști consecințe penale. Deci oamenii nu pot vorbi. Te persecută societatea în loc să te ajute, deși, în momentul în care ești dependent, e deja o problemă medicală, la fel ca si alte probleme medicale care nu sunt stigmatizate. Nu alege nimeni sa fie bolnav.
Stigmatul e enorm. Ți se lipește o etichetă: „Ești drogată și atât”. Suntem blocați pe senzațional. Cazul Vlad Pascu a construit o imagine: dacă ai consumat, sigur ești un pericol public. Adevărul e că majoritatea consumatorilor stau în casă, ascunși, nu recunosc, nu conduc „varză”, nu sar la bătaie. De cele mai multe ori stau pe canapea, la discuții sau dansează la petreceri.
Problema e cum vorbim despre ei. Ne interesează doar scandalul.
Și da, e zero empatie. Nu ne gândim că copilul nostru ar putea să ajungă acolo, nu ne gândim că avem un vecin sau un prieten drag care face asta, până aflăm că, uite, soră mea sau verișoara mea sau nu știu cine face asta și, dintr-o dată, ai dragoste față de cei care consuma… când te atinge pe tine. Dar în rest…
INVESTIGATORIA: Cum ne putem implica în această problemă, fără să facem mai mult rău?
Ar trebui să discutam mai mult pe partea de stigmatizare, să nu vedem totul atât de dramatic și de alb-negru, că ori „nu încerci și trăiești, ori încerci și mori”. Oricum e foarte greu să facem noi ceva, câtă vreme legea nu ține cu consumatorii.
Să ne axăm mai mult pe empatie, destigmatizare, informare, să ne concentrăm pe informație psihologică, pe sănătate mintală, pe problemele profunde, pentru a nu conduce la consumul exagerat. Și, dacă totuși consumi, să vorbim despre cum să faci încât să îți revii incet-incet sau cum sa reduci riscurile.
INVESTIGATORIA: Politicienii tot spun că „noi pedepsim dealerul, nu consumatorul”. Cum vezi realitatea? Ce ar trebui schimbat?
Dacă te oprește poliția pe stradă, ai un gram la tine, te întreabă „de unde e asta?” și tu zici „e pentru un prieten”, automat poți fi încadrat ca dealer. Îți dai seama ce înseamnă un gram? Sau 0,5? Ăsta e „traficant”? E absurd. Așa prind consumatorii, nu rețelele.
Un adolescent, chiar dacă face niște prostii, greșelile tinereții, poate a avut nevoie de bani, îl bagi în închisoar? ce ai rezolvat?. Cum o să iasă de acolo? Absolut distrus, cu viitorul nenorocit și numai la consum o să-i stea capul.
Dacă ai pățit ceva, ai consumat și te duci la spital, n-ai curajul să zici ce ai consumat, n-ai curajul să zici de unde, n-ai curajul să zici absolut nimic.
În opinia mea, Legea ar trebui să sune cam așa: până la o anumită cantitate mică pentru consum propriu, primești cel mult amendă, avertisment, și ți se oferă sprijin: terapie din partea statului, suport psihologic.
INVESTIGATORIA: Revenind la TikTok, pentru a încheia discuția ciclic: dacă cineva citește articolul ăsta și nu te cunoaște, ce le-ai spune că încerci să faci acolo? Care e mesajul tău?
Încerc să le dau oamenilor un exemplu că se poate destigmatiza consumatorul și consumul. Încerc să îi învăț să rămână cât de cât în siguranță și să le arăt că, oricât de jos ai fi, te poți ridica. Că nu e „ceva în neregulă cu tine” ca om. E o etapă prin care poți trece. Și e ok să recunoști că ai trecut pe acolo.
Încerc să-i înțeleg pe toți și să le spun că o să fie bine, să aibă grijă de prietenii lor… vreau să le transmit că există un loc sigur, că putem să avem grijă unii de alții fără să ne arătăm cu degetul.
Eu mă afișez așa cum sunt. Este normal ca atunci când te lași de ceva să te mai întorci, să treci prin momente dificile, apoi să fii fericit etc. Nu doresc să creez o imagine ideală, pentru că sunt om.
