Piedone e liber astăzi. Se manifestă activ în politică și face jocuri de putere fără rezerve. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar 65 de tineri și-au pierdut viața. 150 au rămas în urma tragediei cu răni fizice și psihice de nevindecat.
A trecut un deceniu de când am înțeles cu toții, în modul cel mai dureros cu putință, că e adevărat: corupția chiar ucide.
De atunci, în fiecare an, pe 30 octombrie, ne mai amintim câteva clipe de niște copii care au plecat, plătind astfel ei prețul anilor în care noi am întors privirea, am întors spatele, am întors realitatea pe partea care ne-a fost mai convenabilă și mai ușor de tolerat. Apoi uităm iar.
Dar să nu ne mințim! Chiar dacă memoria noastră colectivă e scurtă, trauma e lungă. Și rămâne acolo, în background. Integrată printre alte amintiri, lovind în repere, rănind valori, demolând stâlpi de susținere.
Traumele pentru care nu plătește nimeni sunt punctele de pornire pentru dezastre. Și ceea ce ni se întâmplă azi are legătură, într-o uriașă măsură, cu faptul că nimeni n-a plătit pentru Colectiv. Cu faptul că lecția aia, pe care am primit-o dureros într-o noapte de sfârșit de octombrie acum 10 ani, n-a fost înțeleasă, de fapt. Doar a durut. Și a rămas acolo.
Urmând să se repete până o să înțelegem și noi ceva. Și până când cineva o să plătească. Ca să putem respira și noi mai ușor într-o zi.
