Recent am vorbit cu Thomas Kent, expert internațional în propagandă rusească, și puteți ghici care a fost subiectul principal al conversației noastre. Ei bine, am publicat interviul aici și vă invit să îl citiți, apoi să reveniți la acest editorial pentru o completare pe care o simt necesară.
În cadrul interviului (el, de la New York, eu, în România) am vorbit despre provocările globale de acum și cele potențiale din viitor. Am discutat despre trecut, desigur, pentru că e necesar să ne cunoaștem istoria, extrem de utilă, de asemenea, pentru a înțelege acțiunile Rusiei de azi. Am vorbit despre știrile negativiste, despre jurnaliști și despre modul în care ar trebui să gestionăm noua realitate, în care social media, în special TikTok, a devenit noua televiziune. Și, bineînțeles, despre propagandă și violență.
Kent a menționat, atunci când am ajuns la această temă, că un general din KGB susținea că propaganda și violența funcționează cel mai bine împreună. Aceasta este completarea pe care vreau să o fac interviului: să pun accent pe ceea ce se întâmplă astăzi în lume, dar mai ales în România, din prisma acestor două aspecte.
Motivul pentru care violența și propaganda merg bine împreună pare ușor de intuit. Este ceea ce s-a dorit de la Potra. Este ceea ce își propun agitatorii din cadrul unor proteste, de exemplu. Violența, mai ales pentru cei neobișnuiți cu astfel de tactici, șochează. Atrage atenția publicului, iar tu, dacă vrei să împingi o listă de mesaje atent construite, ai nevoie ca publicul să rămână captiv. Folosești violența ca mesaj simbolic. Creezi percepția că statul este vulnerabil, că guvernul este slab și că schimbarea, sau „turul doi înapoi”, este posibilă. Iar dacă schimbarea pare posibilă, începe și mobilizarea.
Propaganda și violența se interconectează perfect: propaganda creează dușmanul (soroșiștii, imigranții), iar violența îl elimină (liste negre, agresiuni împotriva livratorilor străini). Pe de altă parte, violența stârnește frică, iar propaganda transformă frica în… nu aș spune supunere, ci mai degrabă obediență. Publicul devine confuz. Publicul se mobilizează. Publicul se divizează. Și apoi produce, la rândul lui, propagandă și violență, precum și violență și propagandă.
Există multe riscuri în astfel de situații (nu cred că eu personal le anticipez pe toate), dar vreau să subliniez unul dintre cele mai importante: dezumanizarea. Pentru că ai nevoie să transformi presupusul dușman într-un obstacol, într-o idee, într-o categorie. E mai ușor să urăști o categorie, nu? Profesorul Doru Căstăian îmi spunea, la un moment dat, că cea mai bună modalitate prin care ai putea combate un fanatic este să îi oferi o imagine concretă și, în cele mai multe cazuri, îl dezarmezi.
În fine, ceea ce spun nu e breaking news sau vreo revelație, căci lucruri sunt știute sau măcar intuite. Dar cred că avem nevoie, din când în când, de astfel de avertismente. Trăim niște timpuri minunate și avem acces la atât de multe informații, mă entuziasmează ideea de cunoaștere infinită, dar, în același timp, suntem vulnerabili, rapizi, neatenți, superficiali. Suntem ținta perfectă și putem ajunge foarte ușor victime. Sau victime colaterale.
Ce nu trebuie să facem? Să justificăm violența, oricine ar fi agresorul, oricine ar fi victima. Să atragem atenția asupra propagandei, din nou, asupra oricui o emite, o amplifică, o distribuie; să corectăm, să explicăm. Și, pentru că sper că ați citit interviul înainte de acest text, să urmăm sfatul lui Kent privind legătura cu Rusia: doar pentru că Rusia urăște, de exemplu, migranții, asta nu înseamnă că sunteți legați sau că împărtășiți o solidaritate. Și, în cele mai multe cazuri, de fapt vă urăște pe voi.
