„Fapta persoanei care își procură mijloacele de existență practicând raporturi sexuale cu diferite persoane se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”. Dar de ce? Ce câștigă statul din condamnarea acestor persoane? Și cum poți combate traficul de persoane sau exploatarea, dacă tocmai legea te împiedică să vezi unde se termină consimțământul și unde începe constrângerea?
Legalizarea nu ar rezolva toate problemele, dar ar fi un început. Ar permite statului să aibă evidențe, să ofere protecție și asistență socială celor care aleg sau sunt nevoiți să practice prostituția. Într-un cadru legal, lucrătorii sexuali ar avea acces la asigurări de sănătate, protecție juridică și pensie. Activitatea ar putea fi reglementată fiscal și monitorizată sanitar.
În noiembrie scriam că România continuă să fie una dintre principalele piețe de „recrutare” pentru exploatare sexuală din Europa. Potrivit raportului GRETA al Consiliului Europei, între 2020 și 2024 au fost identificate 2.662 de victime, aproape jumătate copii. Între 77% și 88% dintre victime sunt femei sau fete. România este ultima din UE la egalitate de gen și are printre cele mai ridicate rate de violență domestică, deci un teren fertil pentru abuz și exploatare.
Incriminarea prostituției nu face decât să adâncească vulnerabilitatea acestor persoane. Amenzile se adună, procesele durează ani, iar ele devin dependente de intermediari, fug de autorități și se expun riscurilor majore. Instanțele pot anula sancțiunile abia după ce o persoană este recunoscută ca victimă a traficului; adică, după ani de anchete, expunere și umilință. Sau niciodată.
Raportul GRETA avertizează și asupra altui aspect: în România, anchetatorii și procurorii nu au încă o formare suficientă pentru a distinge clar între prostituție voluntară și exploatare. De aceea, multe cazuri de trafic ajung să fie reîncadrate ca infracțiuni mai ușoare.
Biserica s-a pronunțat deja împotriva legalizării, invocând „demnitatea umană”.
„Prostituția reprezintă o formă gravă de exploatare și tranzacționare a trupului omenesc în scop financiar, având consecințe negative profunde asupra persoanei și asupra societății în ansamblu. Legiferarea prostituției nu va conduce la eradicarea traficului de persoane, nici la eliminarea exploatării sexuale și nici la dispariția prostituției ilegale. Dimpotrivă, există riscul real ca aceasta să ofere un cadru legal favorabil extinderii unor practici incompatibile cu libertatea și demnitatea persoanei umane.”
Poate că da, dar unde e Biserica atunci când aceste persoane au nevoie de protecție sau sprijin? Legalizarea prostituției nu înseamnă legitimarea exploatării, ci asumarea unei realități sociale, reducerea riscului de abuz și acordarea de protecție acolo unde acum există doar stigmat.
Nu spun că Bucureștiul trebuie să devină „micul Amsterdam”. Spun doar că ar trebui să eliminăm câteva prejudecăți pentru că a închide ochii nu e o soluție.
Cum venea vorba aceea, dintr-o carte pe care o invocăm doar când ne convine? „Iubește-ți aproapele”, oare?
