Imaginația mea e prea limitată încât să refac cu acuratețe traseul unei persoane adusă în lagărul de concentrare, cu promisiunea muncii, dar cu destinația în camera de gazare. Sau până acolo: tortura fizică și psihică, execuțiile, bolile și naziștii ca arhitecți ai ororii.
Am vizitat Auschwitz anul trecut, în octombrie, dar nu am avut putere să scriu sau să descriu ceea ce am văzut. Îmi este greu și acum, întrucât simt că orice cuvânt ar fi prea restrictiv și limitativ în încercarea de a descrie locul uneia dintre cele mai mari tragedii ale lumii. Cel mai cunoscut loc, cel puțin, și cel ce a rămas în memoria colectivă.
Nu m-am îndurat nici acum să încep acest text, însă similitudinea cu ceea ce se întâmplă acum în SUA, cu valurile de extremism, ură și negarea valorilor fundamentale, m-a împins să scriu câteva rânduri. Nu doar că mă simt extrem de îngrijorată pentru viitorul nostru, al democrației și al lumii libere, dar mă simt incapabilă să opresc repetarea istoriei. Începuturile Germaniei naziste nu au fost sancționate, așa cum ar fi trebuit, iar comunitatea internațională a rămas impasibilă. „Ce ar fi fost dacă” sau „ce s-ar fi putut întâmpla” sunt întrebări fără sens, care nu aduc un plus nici cunoașterii, nici cauzei, dar „ce-ar fi dacă” oferă o fereastră de gândire suplimentară și de acțiune. „Ce-ar fi dacă” reprezintă speranță.
Revenind la călătoria mea în Polonia: am vizitat ambele locații, Auschwitz I și Birkenau, iar locurile despre care am citit atâtea cărți, majoritatea cu „meseria X de la Auschwitz”, au prins contur când am trecut de controlul de securitate și mi-am urmat ghidul către celebra poartă cu mesajul „Arbeit macht frei” („munca te eliberează”). Clădirile se potriveau descrierilor din cărți, iar străzile (pentru unii – cimitir) duceau către punctele în care mulți și-au găsit sfârșitul.
Dintr-o clădire în alta, prin ploaie, grupul nostru de limba engleză se intersecta cu altele cu ghizi în diferite limbi, curioase de asemenea să descopere anii în care omenirea a arătat de ce e în stare și nu s-a mai recuperat de atunci. Am văzut puținele obiecte rămase: valize cu numele proprietarilor, cu cele mai prețioase obiecte pe care le aveau acasă, cu cei mai frumoși pantofi și, pentru cei cu probleme locomotorii, protezele lor. Am văzut ochelarii și părul femeilor.
Am văzut camerele de gazare, apoi barăcile la Birkenau. Am simțit miros de cenușă. Poate mi-am indus, poate nu, dar am simțit mirosul de cenușă. Am stat patru ore în mașinăria de ucis (cuvintele sunt prea slabe pentru a descrie!) creată de naziști și, ca să-i aduc mai aproape de timpurile noastre, de extremiștii de dreapta.
Auschwitz reprezintă o rană deschisă (prea simplu!), o lecție de „așa nu și niciodată” (cât de superficial!) și nu trebuie să devină manual de execuții publice și discriminare. Aviz, Trump! Nu poți rămâne impasibil. Dar ce e de făcut? Nu știu… să sperăm, să vorbim, să nu uităm, să-i îndemnăm pe alții să nu uite. Să nu permitem ca ura, intoleranța și minciuna să se instaureze ca normă?
Este Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului și, așa cum privim trecutul, trebuie să ne întrebăm „ce-ar fi dacă” pentru viitor. Ce-ar fi dacă am avea pace? Ce-ar fi dacă am fi buni unii cu alții? Ce-ar fi dacă ne-am prețui aproapele, indiferent de rasă, etnie, religie, gen etc.? Ce-ar fi dacă am împiedica istoria să se repete? Ce-ar fi dacă am scăpa de toți dictatorii? Ce-ar fi dacă am avea grijă unii de alții?
Și câte „ce-ar fi dacă” ar mai fi… dar fiecare dintre ele este un semnal că nu putem rămâne pasivi. Putem privi Holocaustul ca un avertisment pentru prezent și viitor (atât de limitativ). Putem învăța să privim prin fereastra „ce-ar fi dacă” pentru a nu ne trezi prizonieri ai aceleiași repetări tragice (și nu, nu exagerez). Și putem spera la o lume mai bună, dar să nu rămânem doar cu speranța.
