Despre criza tăcută a respectului în școală

Respectul nu mai este o premisă, ci o negociere. Nu mai intri în clasă cu autoritatea firească a rolului, ci trebuie să o construiești de la zero, oră de oră. Sunt elevi care contestă orice limită, care confundă libertatea cu lipsa regulilor și care au învățat că orice sancțiune poate fi anulată printr-un mesaj trimis rapid părinților. Iar părinții, la rândul lor, vin adesea pregătiți să apere, nu să asculte. Profesorul devine primul suspect, nu partenerul.

De ce s-a ajuns aici? Cred că sunt mai multe cauze.

În primul rând, s-a erodat prestigiul social al profesiei. Mesajele publice despre educație sunt adesea contradictorii, iar profesorul este pus frecvent în lumină negativă. În al doilea rând, trăim într-o cultură a contestării permanente, în care autoritatea este privită automat ca abuz. Elevii cresc într-un mediu în care orice regulă poate fi discutată, iar uneori acest lucru se transformă în lipsă de asumare.

Mai există și presiunea performanței: notele au devenit monedă de schimb, iar relația cu profesorul se reduce, uneori, la „ce primesc?”. Dacă nota nu corespunde așteptărilor, urmează explicații, reproșuri, comparații. În tot acest proces, se pierde esențialul: încrederea.

Nu spun că profesorii sunt perfecți. Nu suntem. Greșim, obosim, uneori nu comunicăm suficient. Dar respectul nu ar trebui să fie condiționat de perfecțiune.

El ar trebui să fie fundamentul de la care pornim.

Mi-aș dori să revenim la ideea simplă că școala este un parteneriat. Că profesorul nu este adversarul copilului, ci sprijinul lui. Că a susține un copil nu înseamnă a-l proteja de orice consecință.