Președintele american Donald Trump a lansat recent un avertisment către aliați: viitorul NATO ar putea arăta „foarte rău” dacă partenerii nu vor contribui la redeschiderea strâmtorii prin care trece aproximativ o cincime din petrolul mondial.
Mesajul a fost formulat ca un apel la solidaritate strategică: câteva state, „aproximativ șapte” sugera liderul de la Casa Albă, fără a le numi, ar putea trimite nave militare pentru a securiza traficul maritim.
În logica sa, Europa și Asia depind mai mult de petrolul din Golf decât Statele Unite și ar trebui, prin urmare, să își asume o parte din responsabilitate.
Problema este că, în momentul în care solicitarea a primit răspunsuri rezervate sau negative, tonul s-a schimbat brusc. Discursul a devenit o demonstrație de autosuficiență. Trump a declarat că, de fapt, cererea fusese doar „un test” pentru a vedea reacția aliaților. Statele Unite, a subliniat el, nu au nevoie de nimeni.
Deci, ca să citez, a fost „doar o modalitate de a testa modul în care aceștia reacționează, iar nu pentru că avem nevoie de aceștia. Atitudinea mea este că nu avem nevoie de nimeni. Suntem cea mai puternică națiune din lume. Avem, de departe, cea mai puternică armată din lume. Nu avem nevoie de ei”.
Practic a fost un test, nici nu le voia ajutorul. Ce pot să spun, pare că testele de loialitate geopolitică nu produc întotdeauna rezultatele dorite. Uneori scot la iveală exact ceea ce diplomația încearcă să ascundă: diferențele de priorități, limitele solidarității și faptul că alianțele nu funcționează doar prin presiune publică, ceea ce Trump încearcă constant.
E clar, dacă ar fi primit ce ar fi vrut, nu s-ar mai fi comportat ca pe terenul de joacă.
Aparent, când rezultatul testului nu este cel așteptat, rămâne întotdeauna soluția: „nici nu voiam”. În politica globală însă, astfel de replici nu închid crizele, doar le amână.
