După revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, Orbán a vorbit despre un „nou început” pentru Occident, unul în care Ungaria ar urma să aibă, în sfârșit, un aliat puternic. În această logică, apropierea de Vladimir Putin era un avantaj: Budapesta devenea puntea între două lumi.
Doar că realitatea geopolitică nu prea (mai) funcționează pe bază de loialități personale. Trump rămâne imprevizibil, oscilând între declarații favorabile Rusiei și poziții dure împotriva acesteia. În momente-cheie, interesele americane nu au coincis cu cele ale lui Orbán, mai ales atunci când a venit vorba despre energia rusească.
Mai mult, relația personală atât de invocată nu s-a tradus într-un acces real la decizie. Episodul vizitei de la Washington, unde Trump a contrazis public afirmațiile lui Orbán despre un „scut economic”, arată influența revendicată de Budapesta este, în mare parte, unilaterală.
Iar dacă în plan extern lucrurile sunt nuanțate, în plan intern ele sunt simplificate, cu presa apropiată guvernului construind constant imaginea unui Orbán validat de marile puteri, un lider care modelează jocul global. Bineînțeles, această discrepanță între percepție și realitate servește unui scop electoral: consolidarea ideii că alternativa la Orbán înseamnă incertitudine, în timp ce el reprezintă stabilitatea, garantată de relațiile sale externe.
Mai degrabă, miza nu este dacă Viktor Orbán este „susținut” de Vladimir Putin sau Donald Trump, ci dacă această susținere, reală sau imaginară, se traduce în beneficii concrete. Până acum, pare că a servit doar scopurile propagandei.
