Și mi-a spus că poliția nu face nimic. De doi ani face schema asta și nimeni nu s-a prins. Că a vorbit și cu polițiști, și cu judecători, iar sistemul nu face nimic.
„Poliția nu face nimic, doamnă! Sunteți singura care s-a prins în doi ani.”
Această frază mi-a rămas în minte. Pentru că astfel de fraude, deși există avertismente publice și foarte multe victime atrag atenția, continuă să aibă succes pentru infractori. Nu cred că se îmbogățesc, dar nici nu obțin puțini bani. Dacă suni 500 de oameni pe zi și doar 0,5% pică în plasă, profitul este asigurat. E o afacere cu costuri minime și riscuri zero.
În teorie, mecanismul de protecție există, căci băncile avertizează clienții, autoritățile emit recomandări, pe TikTok sunt mulți utilizatori care își povestesc experiența. În practică, însă, persoana contactată (victima, să spunem) este cea care trebuie să fie vigilentă, să recunoască semnele, să închidă apelul la timp. Statul intervine rar și, de multe ori, prea târziu. Eu am raportat incidentul la DNSC, dar mă întreb ce poate face concret. Căci o cartelă prepay este 30 de lei, iar „Alexandru Minculescu din partea BCR” poate suna din nou.
Ideea e că nu vorbim despre atacuri sofisticate, ci despre o formă de fraudă aproape banală, care funcționează tocmai pentru că este simplă și scalabilă.
Dacă afirmația lui este măcar parțial reală, că astfel de scheme funcționează de ani fără consecințe, atunci problema ține de toleranța sistemică față de aceste infracțiuni „mici”. Pentru autorități, un astfel de apel e o bătaie de cap prea mare pentru un prejudiciu care, individual, poate părea nesemnificativ.
Cu ce vreau să închei: Când infractorul ajunge să te compătimească pentru că ai încredere în lege, înseamnă că avem o problemă. De stat. Și din ce în ce mai multe persoane vulnerabile pot cădea în plasă.
