O poveste personală de rezistență civică din România a depășit granițele țării și a ajuns în atenția unor mecanisme internaționale de protecție a drepturilor omului. Alina Chiriac, activistă implicată de mai mulți ani în apărarea zonei Făget din județul Cluj, anunță că situația sa a fost analizată și recunoscută oficial de trei raportori speciali internaționali. Este vorba despre Michel Forst, Mary Lawlor și Irene Khan.
Potrivit activistei, care semnează texte și în paginile publicației noastre, intervențiile oficiale vizează acuzații privind intimidare, hărțuire, amenzi abuzive, obstrucționarea accesului la informații publice și presiuni exercitate în contextul demersurilor sale civice pentru protejarea naturii.
Alina susține că demersurile sale au vizat protejarea pădurii Făget și a pajiștilor din zonă, habitat pentru specii rare sau vulnerabile. Ea susține că reacțiile împotriva sa au venit tocmai după ce a contestat proiecte și decizii administrative considerate nocive pentru mediu.
Din perspectiva raportorilor internaționali, cazul ar fi relevant din trei direcții: protecția mediului, apărarea drepturilor civice și libertatea de exprimare.
Dar o lăsăm chiar pe Alina Chiriac să ne spună mai multe:
De când am primit vestea recunoașterii din partea Raportorului Special pentru apărătorii mediului sub Convenția Aarhus, https://unece.org/sites/default/files/2026-04/ACSR_C_2024_31_Romania_Letter_of_Allegation_09.02.2026.pdf Raportorului Special ONU pentru Drepturile Omului și a Raportorului Special ONU pentru promovarea și protecția dreptului la libertatea de opinie și expresie nu îmi iese din minte mirarea și șocul oamenilor ăstora când aud ce se întâmplă în România unui om care luptă de niște ani pentru Făget, pentru o pădure și niște pajiști care sunt încă locul de viață (habitat) al unor specii rare sau pe cale de dispariție.
Dar să vă explic mai întâi ce sunt aceste mecanisme.
Ca să înțelegeți de ce contează, trebuie să știți că un Raportor Special ONU nu e un om care scrie rapoarte și le pune în sertar. E un expert independent, numit de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului, care nu reprezintă niciun guvern și nu poate fi influențat de niciunul. Când el sau ea trimite o comunicare oficială unui stat, acel stat are obligația să răspundă. Nu e o rugăminte. E o notificare formală că ceva nu e în regulă și că lumea se uită.
Dl. Michel Forst este Raportor Special ONU pentru apărătorii mediului în cadrul Convenției Aarhus. Convenția Aarhus este o lege internațională care apără dreptul omului, al oricărui om de a fi informat despre mediu și despre ce îi poate afecta calitatea vieții, de a putea participa la deciziile autorităților în materie de mediu, de a avea acces la justiție când îi sunt încălcate aceste drepturi fundamentale. Informație și participare.
Ines Gavriluț (Bruno Manser Fonds), Alina Chiriac, Teresa Mayr (UN Secretariat), Michel Frost – Raportorul Special pentru apărătorii mediului în cadrul Convenției Aarhus.
Concret: dacă primăria, Consiliul Județean, CNAIR, Ministerul, vrea să construiască ceva lângă tine, lângă casa ta, lângă pădurea ta, ai dreptul să știi. Ai dreptul să participi la decizie în mod real. Ai dreptul să spui nu. Ai dreptul să fii ascultat și dacă aduci argumente chiar să aibă un efect ce spui. Ai dreptul să mergi în instanță dacă ești ignorat. Și acolo să ai un proces echitabil. Unde să se facă dreptate. Asta spune Aarhus. Din 1998. Și România a semnat.
Dna. Mary Lawlor, Raportor Special pentru situația apărătorilor drepturilor omului. Acea convenție care spune că societatea umană și conviețuirea umană se bazează pe câteva principii fundamentale, printre care cele la demnitate, la justiție, la libertate, la posibilitatea de a reacționa când se fac nedreptăți.
Și mai spune ceva important: că oamenii care apără aceste drepturi, cei care fac petiții, merg în instanță, vorbesc tare, refuză să tacă, merită protecție specială. Pentru că ei sunt cei mai expuși. Ei sunt primii care ca să fie reduși la tăcere, intimidați, speriați, primesc amenzi, sunt primii care sunt atacați pe stradă, în dezbateri, chemați la audieri, primii cărora li se otrăvesc câinii, primii care sunt amenințați și jigniți în toate felurile, primii care trebuie să se uite în toate părțile să nu fie atacați, să nu fie înjurați, să nu fie concediați sau și mai rău.
Dna. Irene Khan, Raportor Special pentru promovarea și protecția dreptului la libertatea de opinie și expresie. Convenția internațională care apără dreptul de a spune adevărul și de a crede în lucruri, de a lupta pentru ce crezi.
Adică dreptul de a posta pe Facebook sau de a scrie într-o publicație ca Investigatoria că un primar sau un don președinte de consiliu județean Cluj sau un ”mare” arhitect sau chiar un ministru minte. De a spune în public că un funcționar public nu și-a făcut treaba. De a nu tăcea când ți se pare că ceva e greșit. De a nu întoarce privirea când e distrusă abuziv natura. Și de a nu fi pedepsit pentru asta.
Organizația Națiunilor Unite este organizația aceea care se preocupă de protecția drepturilor omului, care intervine în cazurile în care abuzul într-un stat devine atât de mare încât cineva trebuie să deschidă ușa și să spună: hei, sunteți văzuți. Ce state sunt afectate de aceste mecanisme? Cele care au semnat convențiile. Printre ele și România.
Și asta e cheia. România nu e un stat oarecare față de aceste mecanisme. A semnat. A zis da, respectăm asta, facem parte din lumea asta. Ei bine, lumea asta se uită acum la ce se întâmplă în Comuna Ciurila, în Făget, în Cluj, în natura din România
Toți cei trei Raportori Speciali ONU sunt numiți de Consiliul ONU pentru Drepturile Omului. Sunt experți independenți, lucrează voluntar, nu sunt plătiți de statele pe care le monitorizează și nu pot primi instrucțiuni de la niciun guvern. Asta e regula de bază a întregului sistem.
Dar cei trei din cazul meu privesc din unghiuri diferite. Și tocmai combinația asta e ceea ce face situația mea mai aparte.
Dl. Michel Forst privește din unghiul mediului, sunt o apărătoare de mediu care a fost hărțuită pentru că și-a exercitat drepturile sub Convenția Aarhus. El e singurul dintre cei trei al cărui mandat se bazează pe un instrument juridic obligatoriu, nu doar pe o rezoluție ONU. Adică nu e doar o voce morală. E o obligație legală.
Dna. Mary Lawlor privește din unghiul apărătorilor drepturilor omului în general, amenințările, intimidarea, dosarele abuzive, obstrucționarea accesului la informații. Ea a fondat Front Line Defenders, organizația care protejează fizic activiști în pericol în toată lumea. Știe exact cum arată un tipar de represalii.
Dna. Irene Khan privește din unghiul libertății de expresie, dreptul meu de a spune public că un funcționar minte, de a scrie pe social media despre corupție, de a nu fi amendată pentru că vorbesc.
Trei lentile diferite. Toate focalizate pe același caz.
Ceea ce înseamnă că nu există niciun unghi din care România poate spune că problema e minoră sau izolată. Locală mi se mai spune. Fiecare dintre ei a considerat, independent, că ce mi s-a întâmplat merită o comunicare oficială adresată guvernului român.
Și asta, în lumea diplomatică, e un semnal foarte clar.
Așadar, eforturile mele în justiție (s-au adunat câteva…), petițiile civice, acțiunile bazate pe Convenția Aarhus, toate sunt recunoscute explicit ca activism legitim de apărare a drepturilor omului, nu ca deranj instituțional, sau prea multe petiții, nemulțumiri, îndrăzneală, ”obrăznicie”. Și în virtutea faptului că statul român, parte a acestor convenții diplomatice, vrea să fie considerat și să stea la masa oamenilor civilizați, pentru asta trebuie să respecte „convențiile” și regulile la masă. Adică să nu-și abuzeze cetățenii cu amenzi, cu obstrucționări, cu minciuni, cu dosare închise.
Mecanismele astea aplicate în cazul meu sunt o recunoaștere internațională excepțională.
Trei Raportori Speciali ONU, instanțe de monitorizare independente ale Națiunilor Unite, au intervenit formal în cazul meu, adresând comunicări oficiale statului român. Acesta este un mecanism de presiune diplomatică și este, în lumea civilizată și diplomatică, foarte important.
Să vă spun și ce înseamnă practic o „comunicare oficială”. Înseamnă că Raportorul Special a analizat cazul meu, a considerat că există suficiente motive de îngrijorare și a trimis o scrisoare formală guvernului român în care descrie ce s-a întâmplat și cere explicații. Guvernul are la dispoziție 60 de zile să răspundă. Răspunsul sau lipsa lui devine document public, intră în rapoartele ONU, e văzut de toate statele membre. Nu poți să ștergi asta cu buretele.
Intervenția ONU creează un dosar internațional al presiunilor și represaliilor la care am fost supusă. Poate vouă nu vi se pare așa grav să fii bullied de poliție într-o audiere în care ești victima atacată. să ți se spună că totul e înregistrat și apoi procurori, judecători să spună că nu s-au găsit înregistrările și aia e, potolește-te, și nu mai provoca atacatorii care sunt niște oameni foarte calmi, doar te-au amenințat un pic că-ți rup gâtul, nu ți-au făcut nimic…. Și același polițist să fie protejat de toți superiorii și toate instituțiile să facă aceleași lucruri în continuare.
Sau poate că nu vi se pare așa grav să ți se otrăvească câinii. Sau să ți se obstrucționeze accesul la informații, sau să ți se taie microfonul în dezbateri publice (ultima dată de ministerul mediului azi…), sau să ți se dea amenzi abuzive pentru că vorbești despre corupție pe social media. Sau că refuzi să cedezi presiunilor de intimidare și minciunilor unor funcționari publici care nu își fac datoria. Și care preferă să se organizeze pentru a intimida oameni, în loc să își facă datoria pentru care sunt plătiți, aceea de a administra comuna, județul, regiunea, ministerul, țara.
Dar este grav. Și știți ce e mai grav? Că nu sunt singura supusă acestui tratament și abuz. Că fac parte dintr-o comunitate copleșită de acești abuzatori. Care tace în intimidare. Tace mult, mereu, tace greu.
Eu sunt supusă la versiunea mai hardcore pentru că nu au găsit interesul economic și chichița cu care să mă șantajeze să tac. Și pentru că sunt complet uimiți că pentru mine singura motivație a fost și rămâne protecția naturii. Că vorbesc răspicat și nu mi-e rușine să admit că lupt pentru un fluturaș, pentru o plantă mică și urâtă, pentru niște copaci, chiar și broaște, chiar și „lighioane”.
Pe de cealaltă parte, oamenii din lumea civilizată și acești diplomați adevărați ai ONU sunt complet siderați că mai există asemenea presiuni în Europa și în România.
Comunicările celor trei raportori obligă guvernul să răspundă oficial. Lipsa unui răspuns sau un răspuns nesatisfăcător va fi documentată în rapoartele ONU viitoare. Veți spune că țara arde și baba se piaptănă. Nu e tocmai așa. Poate că nu mai avem multe repere democratice, poate că firimiturile de profesionalism, civilizație și demnitate în funcțiile publice sunt puține. Dar chiar și în cel mai mare haos, dacă te numești stat, respecți acordurile și convențiile semnate. Altfel te cam asemeni cu statul acela care își tratează oponenții cu ceaiuri otrăvite. Sau cu ferestre deschisa la etaje superioare.
Ce vreau să vă spun este că există aceste mecanisme și că nu e puțin lucru faptul că cineva a considerat că lupta mea și eforturile de a proteja natura merită un pic de apărare. Că merit un pic de protecție. Pentru că asta îmi oferă aceste mecanisme. Când abuzul devine insuportabil, un martor care spune că e grav ce se întâmplă, care nu devine complice ca cei care întorc privirea, devine ancoră și resursă de energie pentru a duce lupta mai departe, pentru a nu te opri.
Trebuie să mulțumesc pentru această recunoaștere, pentru faptul că cazul meu a ajuns la urechile lumii civilizate, organizației Bruno Manser Fonds.
Bruno Manser Fonds este o organizație elvețiană înființată în memoria lui Bruno Manser, un om care a intrat în jungla Borneoului în anii ’80 și a trăit ani de zile alături de poporul Penan din Malaysia, luptând împotriva defrișărilor masive care le distrugeau lumea. A dispărut în junglă în 2000 și nu a mai fost găsit. Organizația care îi poartă numele continuă să lupte pentru păduri și pentru oamenii care le apără, oriunde în lume. Inclusiv în România.
Când lupți în mocirle de corupție ca cele în care m-am băgat eu, nu auzi des, mai ales la început, vai ce curaj, vai ce bine că mai luptă cineva pentru natură, să știți. Auzi țipat, scuipat, mai ales: ce interes ai? lasă că știu eu că tu câștigi ceva din asta… tu și ONG-urile tale. Eu am avut norocul să mă vadă Bruno Manser Fonds, o organizație înființată de un om care a murit așa cum îmi doresc să mor și eu, pierdut în natura pe care a apărat-o, o organizație care îi duce spiritul lui Bruno Manser, cel care a luptat pentru natura și sălbăticia Malaysiei cu crezul puternic că acolo e o comoară care merită protejată, nu distrusă. Și lor le mulțumesc că mi-au povestit despre aceste mecanisme. Și că m-au prezentat și susținut, crezut și ajutat să parcurg etapele de verificare necesare pentru această recunoaștere.
