Al doilea lucru pe care îl observi este că Armenia încearcă, discret, să schimbe acest lucru. La prima vedere, Erevanul pare suspendat între două lumi. Blocurile și monumentele sovietice domină încă orașul, în timp ce steagurile Uniunii Europene apar tot mai des la conferințe internaționale, proiecte finanțate de Bruxelles sau în discursurile oficialilor. Muzeele dedicate genocidului armean și independenței transmit aceeași idee: o societate care încearcă să-și redefinească identitatea fără să-și poată rescrie geografia.
Pe 7 iunie, armenii au fost chemați la urne într-un scrutin considerat de mulți drept cel mai important de la obținerea independenței. Din exterior, alegerile au fost prezentate drept o alegere simplă: Rusia sau Occidentul, însă realitatea este mult mai complicată.
Pentru că Armenia nu își permite luxul unei rupturi. În pofida discursului tot mai frecvent despre diminuarea influenței Kremlinului în Caucaz, Rusia continuă să controleze pârghii esențiale: energie, comerț, infrastructură, cooperare militară și de informații. O mare parte dintre armeni au rude sau lucrează în Federația Rusă, iar economia țării rămâne profund conectată la piața rusă.
De aceea, obiectivul Erevanului nu pare desprinderea de Moscova, ci transformarea relației cu aceasta. Dacă până acum Rusia era percepută drept un actor care decide pentru Armenia, autoritățile încearcă astăzi să o transforme într-un partener, nu într-un tutore. Fereastra de oportunitate a fost creată și de războiul din Ucraina, care a redus capacitatea Kremlinului de a proiecta influență în regiune. Însă această oportunitate nu va rămâne deschisă la nesfârșit.
În timpul vizitei mele în Armenia, impresia dominantă a fost că societatea privește tot mai mult către Europa, însă fără iluzii. Integrarea europeană este văzută ca o oportunitate economică și de securitate, însă aproape nimeni nu vorbește despre o ruptură totală cu Rusia.
După alegeri, relațiile dintre Erevan și Moscova au rămas tensionate. Oficialii ruși au criticat în repetate rânduri scrutinul și au pus sub semnul întrebării caracterul său democratic. În același timp, Armenia continuă să participe la structurile economice dominate de Rusia și evită orice decizie care ar putea provoca o confruntare directă cu Kremlinul.
Dar revenind la experiența mea. Poate cea mai importantă lecție pe care o oferă Armenia este că desprinderea de influența Rusiei nu este un proces spectaculos. Începe cu pași mici, negocieri permanente și un echilibru fragil între supraviețuire și autonomie.
Am remarcat că, pentru statele aflate în vecinătatea Rusiei, întrebarea nu este dacă pot rupe toate legăturile cu Moscova. Întrebarea este câtă autonomie pot câștiga fără a-și compromite propria securitate.
