Un profesor poate greși. Poate vorbi nepotrivit, poate lua o decizie discutabilă, poate depăși o limită. Pentru asemenea situații există discuții, sesizări, anchete și sancțiuni. Există lege. Nu există însă nicio împrejurare în care pumnii părinților devin o formă legitimă de protecție a copilului.
În clipa în care lovești un cadru didactic, nu mai ești părintele curajos care își apără copilul. Ești agresorul care îl învață că orice autoritate poate fi redusă la tăcere prin forță. Lecția transmisă acelui băiat este devastatoare: „Dacă cineva te ceartă, noi îl batem.” Iar mâine, când copilul însuși va lovi un coleg sau un profesor, adulții se vor întreba teatral de unde a învățat violența.
De acasă. Din exemplul celor care confundă iubirea cu posesivitatea, protecția cu intimidarea și implicarea în educație cu dreptul de a face legea cu pumnul. Am ajuns într-un punct în care unii profesori intră la clasă întrebându-se nu doar cum să-i educe pe copii, ci și ce părinte îi va amenința dacă îndrăznesc să le impună o limită. O școală nu poate funcționa cu dascăli timorați și părinți care se cred procurori, judecători și călăi.
Cadrul didactic nu trebuie să fie mai presus de lege. Dar trebuie apărat de lege. Ferm, rapid și fără relativizări jenante despre „vina ambelor părți”. Între o eventuală mustrare și o bătaie nu există echivalență.
Cine lovește un profesor nu apără educația propriului copil. O distruge, chiar sub ochii lui.
