La întâlnirea de la București, prilejuită de lansarea volumului său de memorii, fostul cancelar german a vorbit despre Germania de Est, despre România pe care o descoperea în tinerețe, despre începuturile sale în politică, despre Vladimir Putin și relația cu Rusia, dar mai ales despre una dintre cele mai dificile întrebări pentru un politician: cum iei decizii rapid, fără să faci compromisuri?
Dialogul cu Emil Hurezeanu a avut și o componentă personală. România nu a fost pentru Merkel doar una dintre țările Europei de Est pe care le-a cunoscut în perioada comunistă. A fost locul în care, în tinerețe, a venit în drumeții, cu rucsacul în spate, dormind în cort și traversând Munții Făgăraș.
„Atunci când a căzut Zidul aveam 35 de ani și am parcurs tot acest traseu, în călătorii cu rucsacul. Căram fiecare câte 15–20 de kilograme și petreceam nopțile în cort, în aer liber, împreună cu prietenii mei”, și-a amintit Merkel.
România avea însă, pentru tinerii din RDG, și o dimensiune practică foarte concretă. Era o țară în care puteau călători, dar în care accesul la bani și la bunuri era strict controlat.
„Cel mai rău era că nu puteam să schimbăm banii. Puteam schimba doar 30 de mărci, pentru că le era teamă celor de la partid că vom cumpăra lucruri care și așa se găseau greu”, a povestit ea.
România, spune Merkel, nu era foarte scumpă, iar călătoriile în țară au rămas în memoria ei ca parte a unei perioade în care libertatea era încă limitată, dar putea fi intuită prin lucrurile simple pe care le făceau tinerii: călătorii, prietenii, munții, nopțile petrecute în aer liber.
O altă poveste spusă la București a fost despre începuturile sale în politică și despre felul în care o femeie tânără putea fi evaluată într-un sistem politic dominat de bărbați. Merkel era divorțată atunci și nu avea copii. Când i s-a oferit un portofoliu politic important, unul dintre responsabilii politici a vrut să afle, mai întâi, cât de bine se descurcă ea în relația cu femeile.
„Mă înțeleg bine cu mama, cu sora mea, cu bunica și cu secretara”, a răspuns Merkel. „Bine”, i s-a spus. Mai târziu, un coleg i-a spus că ar putea deveni ministru, dar că ar trebui să-și schimbe garderoba:
„Vezi că vei deveni și tu ministră, e ceva cu femei. Dar cumpără ceva mai ca lumea de îmbrăcat.”
Merkel a explicat că, în spatele întrebărilor despre viața ei personală, exista și o încercare de a afla dacă era sau nu feministă.
Povestea e relevantă pentru felul în care Merkel își construiește acum memoriile. În prima parte a cărții, spune ea, a încercat să scrie despre viața din Germania de Est, despre lumea în care a crescut și despre experiența de a trăi într-un sistem care a dispărut în 1989. Apoi a urmat politica.
„În cei 16 ani de mandat nu am avut liniște.” – spune ea, amintind de războiul din Irak, de anexarea Crimeii de către Rusia, de criza economică din 2008, de pandemia de Covid, de războiul din Ucraina.
Una dintre cele mai apăsate teme ale întâlnirii a fost decizia NATO de la București din 2008 și controversa privind apropierea Ucrainei de Alianța Nord-Atlantică. Când George W.Bush a susținut că Ucraina și Georgia ar fi trebui să primească imediat Membership Action Plan, adică foaia de parcurs oficială către aderarea la NATO, în timp ce Germania, prin vocea Angelei Maekel s-a opus acestei intenții, alături de Franța. Unul dintre motivele invocate atunci era teama că o asemenea decizie ar fi putut genera o reacție puternică a Rusiei.
Privită din prezent, decizia de atunci este adesea pusă în legătură cu evoluțiile care au urmat și, în cele din urmă, cu invazia rusă la scară largă din 2022. Merkel a respins însă ideea că decizia de la București, de la summitul NATO din 2008, poate fi judecată simplu, cu informațiile și realitățile geopolitice de astăzi.
„Avem tendința să privim în spate și să ne punem de azi în perspectiva de atunci. Până la urmă, toți suntem mai deștepți după ce se petrec lucrurile. Dar eu trebuie să iau decizia acum.”
În 2008 contextul internațional era unul extrem de complicat. Merkel a explicat că existau două motive pentru care nu considera potrivită aderarea imediată a Ucrainei la NATO. Pe de o parte, credea că momentul nu era potrivit. Pe de altă parte, nu voia să provoace o nouă divizare între statele occidentale, după ruptura produsă de războiul din Irak. În plus, situația Ucrainei era, la acel moment, mult diferită de cea de astăzi.
„Din perspectiva obiectivă, Ucraina era o țară în care majoritatea populației se exprima împotriva aderării.”
Merkel a invocat și situația flotei ruse din Marea Neagră și acordurile încheiate între Ucraina și Rusia în anii ’90. În opinia ei, problema fundamentală era că NATO ar fi transmis Ucrainei o promisiune pe care nu ar fi putut-o susține imediat printr-o capacitate reală de apărare. Compromisul găsit la București a fost ca Ucraina să primească perspectiva unui Plan de Acțiune pentru Aderarea la NATO și să devină, în cele din urmă, stat membru.
„Puțin a primit asta ca pe o veste proastă”, a spus Merkel despre reacția Rusiei.
Astăzi, privind în urmă, decizia este inevitabil încărcată de ceea ce știm că s-a întâmplat ulterior.
Merkel a vorbit și despre momentul în care președintele ucrainean Volodîmîr Zelenski a ajuns în centrul rezistenței Ucrainei. Ea a spus că îi recunoaște curajul de a se opune Rusiei și a amintit oferta făcută de Joe Biden lui Zelenski, la începutul invaziei, de a părăsi țara și a primi exil în State: „Dacă făcea acest lucru, Ucraina azi nu exista.”
A vorbit și despre Bucea, unde atrocitățile comise de trupele ruse au schimbat pentru mulți europeni percepția asupra războiului și unde Zelensky a chemat-o să vadă consecințele invaziei, spunând că ar trebui să se simtă responsabilă.
„M-am simțit groaznic de ce au făcut trupele ruse”, a spus ea, dar a insistat că, în opinia sa, deciziile luate la București în 2008 au fost corecte în contextul de atunci.
Poate cea mai controversată parte a moștenirii Angelei Merkel rămâne relația Germaniei cu Rusia. Timp de ani de zile, Germania a importat cantități importante de gaz rusesc, iar relația economică dintre cele două țări a fost considerată de guvernele germane succesive și ca un instrument de stabilitate. Merkel a apărat la București logica din spatele acelei politici, dar a recunoscut și limitele ei.
„M-am gândit că nu e rău să păstrezi o relație cu Rusia.” – își amintește ea. În viziunea sa, Germania și Rusia au avut o relație complicată, iar dependența energetică nu poate fi scoasă din contextul în care gazul rusesc ajungea în Germania prin Ucraina, țară de tranzit. Economia germană a beneficiat de gazul rusesc, a recunoscut ea. Dar atunci când energia a început să fie folosită ca armă economică, paradigma s-a schimbat: „Când petrolul rusesc a început să fie folosit ca armă economică, am decis să renunțăm la el.”
În ceea ce îl privește pe Vladimir Putin, Merkel a spus că a avut numeroase conversații cu președintele rus și că a înțeles în timp felul în care acesta privește puterea: „El oferă respect doar celor care au putere politică.”
De aici și concluzia ei: responsabilii politici trebuie să fie cei care poartă discuțiile cu Putin.
Nu este, în discursul lui Merkel, o pledoarie pentru naivitate sau pentru apropierea de Rusia cu orice preț. Este, mai degrabă, o pledoarie pentru înțelegerea faptului că politica internațională nu poate fi făcută doar din declarații publice și poziții morale, ci și din negocieri cu adversari dificili.
Spre final, Merkel a ajuns la o temă care depășește Germania, Rusia sau Ucraina: slăbirea compromisului în democrațiile occidentale.
Problema, spune ea, este că într-o societate democratică trebuie să existe un centru suficient de puternic pentru a permite negocieri: „Dacă nu ești dispus să faci câte un compromis, e mai complicat. Câteodată mi se impută că am făcut unele lucruri mult prea încet. Pe de altă parte, într-o democrație, asta duce la un conflict, căci mă face mai puțin populară și eu, ca politician, vreau ca alegătorii mei să mă placă.”
Merkel a vorbit și despre rețelele sociale și despre felul în care acestea favorizează conflictul și critica. În mediile digitale, spune ea, atenția este atrasă mai ales de lucrurile care nu funcționează. Oamenii ajung să trăiască în propriile bule și să piardă sentimentul unei comunități politice comune.
„Acolo stăm, în mediile digitale, în bulele noastre, și nu mai găsim coeziune.”
Iar politica nu poate funcționa dacă singurul criteriu al competiției devine cine critică mai bine: „Dacă competiția într-o societate e «cine critică mai bine», asta nu duce la formarea unui guvern.”
Mesajul adresat României a fost, în acest context, unul mai degrabă optimist.
„România a realizat mult în ultimele decenii, dar sunt probleme care trebuie abordate și avem nevoie de oameni dispuși să facă compromisuri. Cred că aveți câțiva.”
La final, Merkel a vorbit și despre propria viață după politică. După 16 ani la conducerea Germaniei, nu mai intenționează să revină în prim-planul politic. Nu mai vrea să candideze. I se pare absurd să o facă. După o viață petrecută între două Germanii, între știință și politică, între negocieri cu liderii lumii și decizii care au schimbat Europa, spune că este acum fericită că poate face altceva. Poate că aceasta este și una dintre cheile memoriilor sale.
Libertate nu este doar povestea unui cancelar care încearcă să-și explice deciziile. Este povestea unei femei care a trăit prima jumătate a vieții într-un stat în care libertatea era limitată și a doua jumătate într-un sistem democratic în care libertatea înseamnă, inevitabil, și responsabilitatea de a decide. Și uneori decizi greșit. Astfel că doar istoria hotărăște cine au fost liderii inspirați și cine au fost liderii lași, care s-au lăsat convinși de ideea că prea mult compromis nu e tocmai o problemă.
