Liviu Dragnea, Carmen Dan și coana Veo au fost printre personajele care au pus în scenă această rețetă. Îmbrăcați în straie populare, cu discursuri despre România furată de străini, despre producătorul autohton abandonat, despre mâncarea care ne ucide, despre sorosiștii care ne batjocoresc și, bineînțeles, despre familia tradițională, ei au construit una dintre cele mai eficiente forme de populism pe care le-a cunoscut România postdecembristă. Nu era doar teatru politic. Era o strategie.
Dragnea a fost brațul prin care Rusia a încercat să deturneze România de pe drumul ei european. Iar referendumul pentru familia tradițională a fost, în opinia mea, una dintre piesele cele mai evidente ale acestei operațiuni. Nu doar în România, ci într-un model mai larg de manipulare care a folosit teme identitare, religioase și sociale pentru a împinge societățile europene spre conflict și neîncredere. Numai că atunci România încă mai era puternică.
Existau încă reflexe democratice, exista încă o memorie recentă a comunismului, exista încă o parte consistentă a societății care făcea diferența între patriotism și impostură. Generațiile cărora li s-a bătut joc de școală nu deveniseră încă suficient de vocale pentru a transforma ignoranța într-o virtute publică. Prostul încă mai avea, uneori, rezerve în a se exprima public cu siguranța cu care o face astăzi.
Sigur că și atunci existau oameni care îi făceau galerie lui Dragnea. Mai ales înainte să ajungă la pușcărie. Dar, în bună măsură, nucleul dur al acestei adorații era în Teleorman, acolo unde Dragnea își construise un sistem de putere bazat pe loialități cumpărate, cariere oferite pe criterii de obediență și oameni îndatorați politic până la ultima fibră.
Îmi amintesc și azi câte sute de articole am scris despre lipitorii de afișe și despre fătucile fără școală care ajungeau consilieri județeni, directori de instituții publice sau ocupanți ai unor funcții pentru care nu aveau nici pregătirea, nici competența necesară. Ajungeau acolo pentru că îi închinau ode lui Dragnea, pentru că știau să spună „da” la momentul potrivit și pentru că învățaseră că într-un sistem capturat loialitatea față de șef este mai importantă decât orice diplomă.
Carmen Dan, fosta secretară de la Videle, care își sacrificase propriul apartament pentru Dragnea, și coana Veo, care stătea oriunde o punea șeful și reușea să spună enormități cu o naturalețe aproape dezarmantă, se îmbrăcau în ii și ne explicau despre patriotism, suveranitate și valori tradiționale. Era una dintre marile ironii ale epocii.
Oameni care își construiseră întreaga ascensiune politică în jurul obedienței față de un șef vorbeau despre independență. Oameni care făceau parte dintr-un sistem profund clientelar vorbeau despre demnitatea românilor. Oameni care nu puteau concepe viața politică în afara ordinului primit de sus ne explicau cât de important este să fim liberi și suverani.
Una își lăsase bărbatul să îi moară singur în casă, cealaltă aproape că nu mai știa de casă, fiind prea prinsă în demonstrația de loialitate față de șeful cel mare. Și ambele ne predicau despre familie, moralitate și tradiție.
Astăzi, dacă vă uitați cu atenție la campania lui Georgescu prin țară, veți observa că mecanismul este aproape identic.
Joacă, în multe privințe, exact rolul pe care îl juca Dragnea atunci. Și se îmbracă la fel.
Ba chiar, uneori, arată aproape la fel: un bătrân grizonant, în cămașă albă, care vorbește despre România autentică, despre cum ne-au furat străinii, despre cât de rău ne-au făcut ceilalți și despre cât de multă putere trebuie să redăm producătorului local. Discursul este ambalat diferit, dar mecanismul emoțional este același.
Uneori, discursul lui Georgescu seamănă atât de bine cu cel al lui Dragnea, încât ajung să mă întreb dacă nu cumva și-au făcut trainingul la același UM.
Pentru că nu este nevoie să copiezi literalmente frazele. Este suficient să copiezi rețeta.
Inamicul este mereu în afară. Străinul ne fură. Occidentul ne umilește. Elita ne trădează. România adevărată este undeva într-un sat idealizat, populat de oameni simpli, autentici și buni, pe care cineva din exterior încearcă să-i distrugă. Iar salvatorul apare întotdeauna îmbrăcat în hainele potrivite, cu discursul potrivit și cu promisiunea că va reda poporului ceea ce i-au furat ceilalți.
Cât despre fanii lor, ai lui Dragnea și ai lui Georgescu, diferențele sunt atât de mici încât uneori devin imposibil de identificat.
Îmi amintesc foarte bine că, pe vremea când scriam în Teleorman despre Dragnea, aparatul de partid al PSD avea deja troli activi. Era înainte ca termenul să devină atât de banal și înainte ca rețelele sociale să fie transformate într-un câmp de luptă permanent.
Scriam atunci despre amenințările pe care le primeam, despre injuriile și calomniile care se revărsau asupra mea. Îmi amintesc, de pildă, cum o pupilă a lui Dragnea scria că ar trebui ca oamenii să mă prindă pe stradă, să mă dezbrace și să mă scuipe. Vi se pare cunoscut?
Este exact același tip de agresivitate pe care îl vedem astăzi la georgiști. Aceeași nevoie de a intimida, aceeași furie împotriva celui care gândește diferit, aceeași imposibilitate de a purta o discuție fără a transforma adversarul într-un dușman care trebuie eliminat simbolic sau, uneori, chiar fizic.
Și aici este, de fapt, una dintre cele mai importante asemănări.
Nu vorbim doar despre niște discursuri asemănătoare. Vorbim despre o cultură politică asemănătoare. Despre aceeași exploatare a frustrării, a neputinței, a resentimentului și a sentimentului că „ni s-a furat țara”. Iar dacă privim lucrurile în această cheie, înțelegem de ce asemenea mișcări au nevoie permanentă de dușmani. Au nevoie de străini, de sorosiști, de progresiști, de europeni, de intelectuali, de jurnaliști, de oameni care vorbesc altfel, se îmbracă altfel, gândesc altfel sau pur și simplu nu acceptă povestea oficială. Pentru că un asemenea tip de populism nu poate exista fără un „noi” și un „ei”.
Hoții trecutului sunt patri(h)oții de azi. Personajele se schimbă, decorul se schimbă, rețelele sociale schimbă viteza cu care circulă minciuna, însă mecanismul rămâne același. Iar suveranismul românesc, în forma lui radicală și agresivă, nu este altceva decât brațul rusesc care lovește în tot ceea ce mai are țara asta bun și valoros. Lovește în Europa. Lovește în instituții. Lovește în educație. Lovește în presă. Lovește în oamenii care încă mai cred în competență, în reguli și în ideea că România poate fi o țară europeană normală.
Și se folosește, pentru asta, de niște oameni amărâți și triști, cărora li s-a spus suficient de mult timp că sunt victimele tuturor celorlalți, până când au ajuns să creadă că singura lor formă de putere este ura. Poate că de aici vine și explicația pentru furia disproporționată cu care urăsc tot ceea ce nu le seamănă. Pentru că, în fond, ura față de celălalt este adesea cea mai simplă formă de a ascunde ura față de propria neputință. Iar când cineva îți promite că toate frustrările tale au o singură cauză — străinii, Europa, intelectualii, presa, „sistemul” — nu îți oferă o soluție. Îți oferă doar un dușman. Un obiect al urii. Iar ura, după cum bine știm, n-a construit niciodată nimic.
