Postarea lui Vasile Bănescu, fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Române și actual membru al Consiliului Național al Audiovizualului, pornește de la un „exercițiu de imaginație contrautopic”, dar ajunge rapid la una dintre cele mai sensibile întrebări ale momentului: ce ar trebui să facă Biserica atunci când discursul politic începe să împrumute masiv limbajul credinței?
Întrebarea este cu atât mai relevantă cu cât, în ultimii ani, mai mulți clerici sau persoane apropiate mediului bisericesc au fost asociați public cu mesaje favorabile lui Călin Georgescu și curentului „suveranist”. De această dată, însă, perspectiva este mai largă. Bănescu nu vorbește doar despre preoți care fac campanie electorală, ci descrie un fenomen pe care îl consideră mult mai profund: transformarea unor teme religioase, naționale și identitare într-un instrument de mobilizare politică.
În viziunea lui Bănescu, Biserica ar putea avea un rol public important dacă ar contribui, alături de alte instituții, la separarea adevărului de manipulare. El scrie că Biserica „ar putea circumscrie și izola treptat confuzia societală — mentală și morală” produsă, în opinia sa, de propaganda rusofilă și antieuropeană. Argumentul său este că tocmai autoritatea morală a instituției îi poate conferi responsabilitatea de a vorbi atunci când religia este folosită pentru a legitima anumite proiecte politice.
”Nevoia de adevăr rostit răspicat în spațiul românesc de la cel mai înalt nivel este imensă, având forța unicei soluții eliberatoare pentru un popor asaltat și grav lezat în ultimele trei decenii de cohorte nesfârșite de minciuni electorale, trădări, abdicări morale, sfidări perpetue, rânjete mafiot-politice dezgustătoare, disfuncții și blocaje instituționale infernale, nedreptăți judiciare revoltătoare, înalte căderi clericale, cumplite dezamăgiri, zgomot politicianist și furie. Un popor care merită să i se spună curajos adevărul în față. În absența rostirii urgente a adevărului despre cauzele reale, sistemice, ale răului multiplu care a crescut ca o iederă pe trunchiul societății românești, fără denunțarea lor publică și despărțirea curajoasă de un trecut otrăvit care, din chiar vârful piramidei și din culisele ei, nu e lăsat să moară, în absența încheierii, de către cei îndreptățiți prin funcție, a unui pact social și interinstituțional pe temeiul adevărului despre ce anume concret compune și alimentează răul care sabotează de 36 de ani România, aceasta își va pierde curând centrul de greutate moral, echilibrul economico-social periclitat de corupție și de blocarea reformelor anticolaps, dar și reperele de speranță și încredere, psihologic absolut necesare vieții comunitare, repere pe care le asigura cândva instituția religioasă scufundată treptat, prin lipsă de reacție și noncomunicare, în nedreaptă, dar certă irelevanță.” – a scris Bănescu.
Bănescu cere Bisericii să vorbească mai apăsat despre modul în care credința este instrumentalizată politic. Patriarhia răspunde că tocmai această intervenție poate transforma Biserica într-un actor al unei lupte ideologice.
Cea mai dură parte a postării este cea în care autorul descrie ideologia pe care o consideră responsabilă pentru actuala confuzie. El vorbește despre „suveranismul cripto-securist, antioccidental”, despre un discurs care se revendică de la „strămoși geto-daci, glie străbună, limbă bătrână” și despre o versiune a credinței creștine pe care o consideră falsificată politic.
Pentru Bănescu, problema nu este faptul că politica discută despre religie. Problema apare atunci când un proiect politic își construiește legitimitatea prin prezentarea sa drept expresia autentică a credinței. Este o critică pe care fostul purtător de cuvânt al Patriarhiei o formulează de mai mult timp. În noiembrie 2024, el critica explicit clericii care îl susțineau pe Georgescu și punea sub semnul întrebării caracterul „creștin” al unor idei asociate cu discursul acestuia, între care teoriile conspiraționiste, antioccidentalismul și „suveranismul utopic”.
Postarea furnizată de Bănescu nu îl nominalizează pe Călin Georgescu. Totuși, contextul face ca referința să fie greu de ignorat. Bănescu vorbește despre un curent „rusofil”, „antieuropean”, despre „suveranism”, despre folosirea politică a Ortodoxiei și despre o formă de naționalism prezentată drept credință creștină. Sunt teme pe care el le-a asociat public anterior cu fenomenul politic din jurul lui Georgescu.
În acest sens, noul text poate fi citit ca o extindere a unei poziții pe care Bănescu a exprimat-o încă din timpul alegerilor prezidențiale din 2024. Atunci, el susținea că Biserica are „datoria de a se dezice ferm” de apologia unor regimuri dictatoriale și de folosirea creștinismului ca instrument politic. De această dată, însă, problema este formulată ca una de supraviețuire morală a societății.
Una dintre ideile recurente în postare este nevoia unui discurs public mai ferm. Bănescu scrie că „nevoia de adevăr rostit răspicat în spațiul românesc de la cel mai înalt nivel este imensă”. În lectura lui Bănescu, propaganda conspiraționistă și discursul antioccidental au avut succes pentru că au găsit o societate dezamăgită, neîncrezătoare și vulnerabilă la explicații simplificatoare. De aceea, soluția propusă nu este doar combaterea unei ideologii, ci recuperarea unui reper moral.
Poate cel mai interesant pasaj al postării este cel în care Bănescu vorbește despre pierderea treptată a relevanței instituției religioase.
El afirmă că Biserica s-ar fi „scufundat treptat, prin lipsă de reacție și noncomunicare, în nedreaptă, dar certă irelevanță”.
Este o afirmație severă, mai ales venită de la un fost comunicator al Patriarhiei. În logica textului, tăcerea nu mai este neutră. Atunci când un discurs politic pretinde că vorbește în numele creștinismului, absența unei delimitări poate fi interpretată drept acceptare. Aceasta este, de fapt, acuzația implicită pe care Bănescu o formulează: nu că Biserica ar fi decis instituțional să îl sprijine pe Georgescu, ci că anumite zone ale mediului bisericesc au permis ca imaginea și limbajul Ortodoxiei să fie asociate cu acest curent.
Bănescu își încheie textul cu o formulă care rezumă întregul său argument:
„Doar adevărul eliberează, nu naționalismul (ne)sănătos, nu «suveranismul» autarhist și insurgent, nu populismul zgomotos”.
Este, în fond, o inversare a unei teme centrale a discursului suveranist. În locul promisiunii că salvarea României ar veni din întoarcerea la o identitate națională mitologizată, Bănescu propune adevărul drept criteriu de reconstrucție morală. Pentru Bănescu, Biserica trebuie să vorbească public pentru a nu lăsa creștinismul confiscat de politică. Pentru Patriarhie, Biserica trebuie să evite să intre în lupta politică tocmai pentru a nu deveni ea însăși un actor politic.
Între aceste două poziții rămâne o întrebare la care societatea românească va trebui, probabil, să răspundă din ce în ce mai des: atunci când religia este invocată pentru a legitima un proiect politic, tăcerea reprezintă neutralitate sau devine, prin efectele ei, o formă de complicitate?
