Suntem, după orice definiție banală a termenului, ”dușmani”. Și tratăm fiecare luptă politică ca pe o miză personală.
Nu mai departe de ieri, o doamnă îmi spunea că mă bucur când “ai mei” sunt în alianță (“ai mei” fiind, din perspectiva ei, PNL-USR), dar mi se pare obscenă asocierea PSD cu AUR. I-am explicat doamnei că pentru mine “ai mei” sunt doar familia mea. Ceea ce îi doresc și ei. Și fiecăruia dintre cei care citiți aceste rânduri. Poate n-ar strica să ne uităm în jur la oamenii dragi și să nu ne mai întrebăm ce parte a scenei politice susțin ei, ci să ne întrebăm dacă au mâncat bine sau dacă sunt sănătoși.
E drept că nici mediul virtual nu ajută prea tare în păstrarea contactului cu realitatea. Dimineața începe cu un scandal, la prânz avem altul, seara îl mai rostogolim pe încă zece canale. Și, între timp, țara merge se zbate în instabilitate și incertitudine. E exact ce dorește inamicul în cadrul războiului informațional în desfășurare.
Soluția unică e aceea de a găsi o formă de a colabora unii cu alții. Nu pentru că ne-am plăcea. Nu pentru că am devenit brusc de acord. Nu pentru că ar trebui să renunțăm la critică, la diferențe ideologice sau la agendele politice ale fiecăruia. Ci pentru că există un big picture pe care riscăm să-l pierdem din vedere.
În tot acest tămbălău, singurul care câștigă este extremismul. Iar cea care pierde este România.
Dacă mai e ceva de făcut azi, în ultimul ceas al unei democrații care pare să-și dea duhul e să fim capabili să facem diferența între conflictul politic normal și demolarea încrederii în întregul sistem democratic. Pentru că exact asta servește extremismului: o țară permanent destabilizată, permanent nervoasă, permanent scandalizată, în care nimeni nu mai are încredere în nimeni și în care fiecare instituție, fiecare politician și fiecare adversar devine, prin definiție, „dușmanul”.
Nu este nevoie ca extremismul să câștige toate dezbaterile. E suficient să ne facă să nu mai credem în nimic. Nu este nevoie să convingă pe toată lumea că are dreptate. E suficient să-i convingă pe oameni că toți ceilalți sunt la fel de răi.
Da, politicienii acestei țări nu sunt nici pe departe în regulă. Dar oamenii politici cu care România a avut de-a face până acum, cu toate defectele, compromisurile, scandalurile și păcatele lor, sunt totuși previzibili. Știm cum funcționează. Știm ce înseamnă alternanța la putere. Știm cum se schimbă guvernele. Știm cum se negociază. Știm că există instituții, alegeri, reguli și posibilitatea de a-i da jos.
Extremismul E CU TOTUL ALTCEVA.
Extremismul se hrănește din ideea că nu mai există nimic de reparat, ci doar de distrus. Că nu mai există adversari politici, ci doar trădători. Că nu mai există instituții imperfecte, ci instituții care trebuie făcute praf. Că nu mai există compromis, ci capitulare. Că democrația însăși este problema.
Iar o țară care intră în următoarele alegeri cu această furie acumulată, cu instituțiile decredibilizate și cu societatea ruptă în bucăți este o țară extrem de vulnerabilă. O țară care ajunge să aleagă dictatori, oameni care promit soluții miraculoase prin forță, care disprețuiesc regulile și care își construiesc puterea pe ura dintre cetățeni, nu devine peste noapte mai bogată, mai puternică sau mai respectată. Devine o țară săracă, marginalizată și izolată. Asta este miza reală.
De aceea, poate că a venit momentul să înțelegem că putem să ne atacăm ideile fără să ne distrugem țara. Putem să cerem demisii. Putem să investigăm corupția. Putem să criticăm guverne. Putem să schimbăm partide. Putem să votăm împotriva celor care ne-au dezamăgit. Dar trebuie să existe și un minim teren comun. Altfel, fiecare scandal mai adaugă o cărămidă la zidul dintre noi, iar fiecare isterie politică mai dă câteva procente celor care ne spun că singura soluție este să aruncăm totul în aer.
Trebuie să temperăm acest show politic zilnic. Trebuie să încetăm să alimentăm fiecare provocare, fiecare scandal fabricat pentru audiență, fiecare conflict care produce doar furie și engagement. Trebuie să înțelegem că nu orice provocare merită amplificată și că nu orice adversar trebuie demonizat. Pentru că, dacă transformăm România într-un ring în care toți se bat cu toți, la un moment dat nu va mai conta cine a avut dreptate. Va conta doar cine a rămas în picioare. Iar istoria ne arată că, în astfel de momente, cei care se ridică cel mai ușor nu sunt întotdeauna cei mai buni. Adeseori sunt cei mai radicali.
De asta ar trebui, dacă suntem responsabili, să nu lăsăm furia noastră legitimă să devină combustibil pentru cei care vor să transforme România într-o țară imposibil de guvernat, imposibil de respectat și imposibil de apărat. Pentru că în tot acest tămbălău există un câștigător sigur: extremismul. Și un singur învins: România.
