E perfect normal ca între un om care a învățat în școală și unul care a fentat școala să câștige al doilea. Mă refer la judecătorii numiți la CCR, dar nu numai… Nu uitați că trăim în țara în care Viorica Dăncilă a fost premier și Carmen Dan ministru la Interne. Nu uitați că l-am avut pe Cîțu premier și că, chiar și după ce a ieșit la iveală povestea cu conducerea mașinii în stare de ebrietate, erau destui care ziceau că e oarecum normal să se mai urce omul băut la volan. Sunt ani întregi de când valorile s-au inversat în România.
Ani întregi de când oamenii cu niște mobilă la mansardă și bune intenții stau liniștiți și își văd de treaba lor, lăsând ca viața publică să fie contaminată de tot felul de lichele, care nu visează decât la bani, funcții și avere. Ani întregi de când cei care știu despre ce vorbesc preferă să tacă, pentru că, dacă ar vorbi, o cohortă de inculți și de analfabeți i-ar trage în mocirlă și ar câștiga, pentru că prostul te trage în jos și te bate cu experiența.
E suficient să vedeți cum în mediul online deja e la îndemâna oricui să îl apostrofeze pe Liiceanu pe chestiuni de gramatică. Nu contează cartea de vizită sau meritele personale și profesionale. Pe Internet, toți suntem egali, nu? E forma perfectă a comunismului, care sufocă vârfurile și dau apă la moară celor de la baza piramidei. Astfel tupeul devine o a doua natură a celor care abia știu să lege două cuvinte într-o propoziție, în timp ce resemnarea începe să fie un specific al oamenilor pregătiți și decenți.
Așa că nu vă mai mirați! Nu vă mai plângeți! Culegem ce-am semănat atâția ani. Culegem roadele dezinteresului, tăcerii și lașității noastre. Culegem toată durerea pe care am fi putut s-o evităm, dacă am fi fost reactivi în fiecare zi. Societatea în sine a devenit un organism foarte bolnav, care, culmea, nici nu știe că e bolnav… Suntem, în esență, produsul unor ani în care s-ar fi putut face multe, dar s-a preferat să nu se facă nimic, pentru că, știți înțelepciunea populară, cine nu muncește nu greșește. Numai că înțelepciunea populară nu e infailibilă. Așa că am greșit în fiecare zi câte puțin, până am ajuns să trăim în statul acesta eșuat, în care omul deștept și cu carte e umilit în orice competiție la care participă impostorii.
Desigur, vom avea de plătit pentru această alegere. Deja plătim de niște ani, numai că ființa umană are această capacitate extraordinară de a se adapta la rău și chiar de a învăța să îl ignore. Instituțiile publice au devenit pepiniere de partid, spitalele aglomerări de pile, cunoștințe și relații, iar mediul de afaceri, oricât ar fi el de performant, se sufocă într-un astfel de context. Pentru că, în definitiv, un sistem e la fel de bun cum e cea mai performantă componentă a lui și la fel de rău cum e cea mai vulnerabilă. Ca atare, într-o mare de oameni vulnerabili puși în poziții cheie, sistemul nu poate decât să eșueze. Singura variabilă ține de termen, nu de finalitate.
E perfect normal ca între un om care a învățat în școală și unul care a fentat școala să câștige al doilea. Perfect normal pentru România, evident… S-a muncit la asta mulți ani și astfel s-au normalizat incompetența și impostura. De asta nu ne mai miră când aflăm că un primar fură, pentru că s-a normalizat ideea că e normal ca politicienii să fure. Dacă a și făcut un parc sau o statuie, numai pensia mai poate pune capăt carierei memorabile a unui astfel de politician.
De fapt, ne-am adaptat perfect la rău și acum nici măcar nu mai există suficientă determinare pentru a-l combate. Dar, când se pune câteodată problema normalizării răului în societatea românească, vor exista întotdeauna destui care să scuze situația și să ne explice doct că „Atât s-a putut!”, chiar dacă, în realitate, se putea și altfel, și mai mult și mai bine. Dar e mai simplu să închidem ochii și să acceptăm cu resemnarea ciobănașului din „Miorița” că destinul acestui popor a fost scris de cineva care a fentat tezele la limba română și n-a învățat unde se pune corect punctul și cratima.
