O poveste întrețesută cu ferestre de speranță sau de ceva care seamănă cu o magie a unor acțiuni de voluntariat ale oamenilor din ”altă țară” cum îi spun copiii, a Clujului. Acțiunile de sterilizare a câinilor și pisicilor din Pata Rât pe care TAC.social le face aici din 2019 sunt motivul și cauza acestei povești, întrețesută cu povestea și soarta oamenilor și animalelor care fac parte din universul acesta. Sunt de fapt un pretext pentru a scoate la iveală drama copiilor ghetoizați în Pata Rât, a căror șansă de a avea un viitor este orice extragere din acest univers paralel cu normalitatea și lumea noastră. Un univers fracturat și urât mirositor în care îi îngropăm de vii, cu șanse cu tot.
Am participat ca voluntar la a cincea campanie Linda Pata Rât a celor de la TAC.social, finanțată exclusiv din donații, cu sprijin de la Humane Society International, și atât. Adică tot fără vreun sprijin de la autorități. Și a fost poate cea mai ”relaxată”, cel puțin pentru voluntarii de pe teren implicați. De ce? Pentru că fiind a cincea, și pentru că sterilizarea funcționează, chiar dacă încet, în timp, numărul de câini nesterilizați deja a scăzut. A scăzut și numărul puilor, și al femelelor gestante.
Da, greu de crezut, dar așa e.
După 630 de câini sterilizați, se poate spune că acum mai avem de prins doar câinii dificili și izolați pe groapa mare a CMIDului sau din cei super anxioși care se ascund bine și pe care de cele mai multe ori nu-i putem prinde decât cu tranchilizare.
Așa se face că, de data aceasta, pentru mine, campania a fost în mare parte despre copii.
Așa se face că nu o să scriu din nou despre pata de pe stelele Clujului, Pata Rât, nu o să re-scriu despre problemele grave sociale și de administrație care sunt acolo, nu o să vă scriu din nou despre cine sunt cei de la TAC.social și ce fac, deși ar merita să repet, nici despre medicii veterinari extraordinari care prind sau care operează câinii nimănuilor de acolo, nici măcar despre voluntarii lor minunați nu o să vă scriu, decât așa, printre picături. Ci o să mă pun în ochii unor copii din Pata Rât. Pentru că papuci nu au tot timpul.
(Și nu o să vă arăt toți ochii lor pentru că nu am acordul părinților decât pentru câțiva dintre ei. Dar vă spun doar că sunt toți frumoși.)
TAC.social a intrat în lumea lor ca ”doamnele/domnii cu câinii”, i-a învățat că și câinii și pisicile sunt suflete. Le-a dat permisiunea să spună tare, nu doar în gând, că țin la animalele de pe lângă barăcile lor și că asta e ok și e voie, să și le asume. Le-a dat și ajutorul necesar ca să aibă această voie, bobițe, vaccinuri, medicamente și intervenții gratuite pentru cele bolnave, carnete să simtă că sunt ale lor. Asta, desigur, după informație, educație că sterilizarea și vaccinarea sunt necesare, obligatorii și spre binele animalelor și al oamenilor. Și după, mai ales, după sterilizarea efectivă a animalelor, cu blândețe, în condiții medicale corecte, chiar dacă mult mai aproape de casa lor decât cabinetul veterinar din oraș.
A fost greu, a fost mult, este greu, este încă mult, dar eu văd bine că schimbările sunt majore. Oamenii ne acceptă, ne ajută, ne întreabă, vorbesc cu noi. Da, se negociază încă sterilizarea bișonilor sau pechinezilor care sunt considerați sursă de pui și bani, dar e mult mai ușor și oamenii încep să înțeleagă că un câine nu e o sursă de bani, oricât de mic, pufos, drăgălaș și ca atare vandabil în copie, ar fi.
Cred că a fost prima campanie în care câinii mici și pisicile, apăruți de oriunde, ascunși până acum, au fost aduși cu drag, cu temeri, cu rugăminți să avem grijă, la sterilizat de către stăpânii lor. A fost campania în care un copil a acceptat să-și dea cățelușa bișon la sterilizat în schimbul unei ture de hală albastră și a unor explicații despre ce facem acolo, despre oamenii implicați, despre viața și problemele câinilor. Un copil care a plecat de acolo convins că ce facem nu e împotriva lui sau ceva greu de înțeles. Care va putea explica și va putea spune că a fost parte dintr-un bine făcut animalelor.
A fost și prima campanie în care mi-am permis să întreb copiii cum se simt în lumea asta plină de gunoaie și cioburi și mirosuri urâte și zgomote mari și înghesuială și sărăcie.
Ce veți citi mai departe este, așadar, un puzzle/caleidoscop neimaginat de gânduri citite pe fețele lor, mărturisite direct unele, ghicite, mirosite. altele. Unele spuse direct de copii, altele ”explicate” de puii de animal (****).
Puteți lua piesele următoare și să vă jucați cu ele în minte. Le puteți citi separat, le puteți sări, dar ce vă rog, e să încercați să vă puneți lentilele unui copil care acolo s-a născut și care vede orice alt loc decât acela ca o altă țară.
Dimineața
Mama se trezește greu. Unii frați, mai mici și mai mari, încă dorm. Cel mic a ieșit în spatele barăcii la caca. Între barăci e plin de pipi, caca, fără hârtii. Totul se descompune deschis, la vedere și rapid. Nu ai pe unde să calci să nu existe măcar o urmă a nevoilor. De oameni, câini, șobolani și pisici. Uneori, în spațiile mai largi, și porci sau cai.
Tata iese și lasă ușa întredeschisă. Se închide greu. A plecat la serviciu. Lucrează de 2 luni ca paznic la noua groapă de gunoi, CMID. Azi plouă și mirosul greu năvălește peste mirosul de cald dormit din casă.
Se face frig.
Trag geaca primită în sacii de la TAC. pe mine și ies și eu.
Mă duc la sălile de duș, cele noi instalate acum 2 săptămâni, pentru că altfel, nu aș fi primită la școală. Miros urât. La noi pe Groapă nu avem apă. La duș e foarte frig.
Vine autobuzul de școală. Nici azi nu suntem tare mulți care ajungem la școală. O parte stau acasă.
****
Mama se întinde spre noi în fundul gropii în care ne-a născut. Suntem 10 frați, născuți, și încă necrescuți într-o groapă săpată de mama, o cățea a nimănui, de pe groapa de gunoi. E frig, dar răsuflarea și blana mămicii ne încălzește, îi simt limba caldă cum mă definește și botul catifelat cum mă împinge spre burta ei cu biberoane de lapte.
Când mă trezesc din groapă, suntem într-o căsuță de fier în care e cald. Miroase a ceva bun.
10 puiuți născuți de mama lor într-o groapă săpată de ea au fost preluați de TAC.social. Ar fi murit probabil mulți dintre ei, pentru că frigul, bolile și viteza mașinilor ucid. La fel ca ignoranța în privința sterilizării. Cei 10 puiuți au nevoie de foster acum până vor crește suficient să fie dați în adopție. Dacă vreți, dacă puteți să îi luați în foster, vă rugăm dați un semn redacției și le facem copilăria și viața mai ușoară.
La școală
E și bine, e și rău. Adică îmi place pentru că aici sunt mulți copiii, nu-mi place că, uneori, copii ăștia sunt răi. Și noi suntem țigani, dar suntem diferiți de cărturari. Adică și noi înjurăm, dar nu chiar așa.
Am colegi buni, dar am și colegi răi.
Îmi place matematica. Lui îi place engleza. Nu pot vorbi, mi-e rușine, dar recunosc cuvintele… Știu însă că dacă merg la școală, pot ajunge ceva în viață, pot să plec în altă țară ca Floreștiul, Cluj, Apahida, Londra (unde e sora mea). Pot ajunge chiar și pescar, sau asistent din ăsta vet te… veterinar pentru dna Anca sau Sorana sau dna Raluca, să am grijă de câini și pisici. Îmi plac mult animalele. Le iubesc.
E bine la școală pentru că e cald, e curat, sunt copii și e mult loc și liniște în jur.
Ce vă doriți voi cel mai mult?
Mihăiță: Să devin pescar.
Răducu: Eu îmi doresc… să fiu… școlar. Eu îmi doresc foarte mult să mă duc la școală.
Mama nu mă lasă să merg la școală pentru că sunt foarte mare. Nu m-a înscris.
Mihăiță: E foarte rău. E rău, dna, se bate cu copiii.
Răducu: Dacă nu se leagă de mine, nici eu nu mă leg de ei.
Crezi că dacă vorbește dna Anca cu mama ta, ea ar fi de acord să te lase la școală?
Răducu: Da… eu asta îmi doresc, să merg la școală.
***
Ne-am aventurat pentru prima dată dincolo de sub baraca unde ne-am născut. Și ne-au găsit niște copii, care ne-au luat și ne-au învârtit, scuturat, strâns, mângâiat, pupat.
Ne-a plăcut la început, dar apoi am început să plângem după mama. Apoi am răcit sau așa ceva. Au venit niște doamne calde care miroseau tare frumos și ne-au băgat niște ceva pe gât. Ne-au dat și conservă din aceea bună. Și apoi am murit.
@Andra Silagyi
De parvoviroză. În campaniile TAC.social puiuții se vaccinează și deparazitează. E singura lor șansă să nu moară sub ochii puiuților de om. La Pata Rât mulți pui mor. la vedere.
Moartea puilor de câine (cei mari se ascund ca să moară, sau mor pe stradă loviți de mașini), de pisică, a șobolanilor e un fapt divers pe stradă.
Uneori însă, mirosul frumos continuă și trăim, ajungem mari și ne trăim viața aici, unde găsim mâncare și culcuș, oriunde. Sau avem norocul mare să ne găsească oamenii care miros frumos căsuță în raiul cățeilor din alte țări, precum Clujul.
Liniștea vs înjurăturile
Uneori, când obosesc de zgomotul dintre barăci, mă duc în spatele Cantonului spre zona fostelor linii de cale ferată și mă plimb hai hui printre ruinele unei foste hale. Caut liniște. Aici, pe o platformă veche de beton, băieții joacă fotbal. Și mie îmi place să joc fotbal, dar acum îmi place mai mult liniștea.
Vin aici când vreau să fie liniște.
La joacă
Pe ulițele strâmte dintre barăci e un univers murdar magic. Copiii se joacă cu ceea ce nouă ni se pare gunoi. Când vin voluntarii să caute câinii pentru a-i lua la sterilizare, copiii sunt cei care au cele mai multe informații despre cum sunt câinii, dacă sunt agresivi, câți ani au, cum îi cheamă, unde stau, câți pui au, dacă au avut pui, dacă au pe cineva care are grijă de ei. Ei sunt cei care, în joacă și extrem de serios, ajută TAC.social să prindă la mână câini care altfel ar fi periculoși pentru străini. Fără copii, campaniile în Pata Rât ar fi, cred eu, imposibile, sau complet diferite. Ar fi gri, murdare, grele.
Narnia de Pata Rât
Altfel, joaca poate lua tot felul de forme. Când sunt copiii în preajmă, totul se schimbă. Magic, groapa aia de gunoi devine universul lor. Unde poți căuta chiar și râme pentru pescuit…
Poți face castele din orice, ciment, pământ, iarbă, ambalaje, aspiratoare. Ne jucăm de-a construitul. Ne luați și pe noi cu mașina? Daaa de ceeee? Am și eu un câine, dar mama nu îl lasă la castrat.
Îmi dați și mie cărticică? Mai am doi frați.
Haideți, doamna, să vedeți cum a ieșit castelul.
****
Acum că au venit iar cei cu câinii de la TAC. parcă suntem din nou împreună. Copiii ne găsesc întotdeauna. Apoi doamnele ne dau mâncărică bună, ne mângâie, ne pupă (vaaai, cât ne pupă)
@Arca lui Noe, Maria Murariu
Și apoi ne fac injecții. Cică se numesc vaccinuri. Ca să nu facem boli. Ca să nu murim de par-vo-vi-ro-ză (uff, ce cuvânt urât). Asta e când noi facem diaree și vomităm și slăbim și nu mai mâncăm și apoi murim. E un virus, așa ne-au spus. E peste tot, așa se pare. Aici rânjește din orice colț. Șansa noastră să supraviețuim după ce el vine în noi e injecția vaccin cum îi spun doamnele.
Eu sunt mic și mă doare tot. Limba mai ales., că am bube pe ea. M-aș juca, dar mai mult mi-e foame.
Prietenii
Sunt prieteni ca oriunde. Adevărați. Cu care copiii cresc în suflet și cu care vor trece printre gunoaie, prin greutăți mari. Aici casele sunt pline de prieteni, copiii cresc împreună, nu-i deosebești care ai cui sunt, pentru că sunt împreună și se amestecă în energia locului și în vraja jocului. Prieteni devin și voluntarii și medicii cu câinii, care vin aici din când în când, dar atunci când vin devine o întâmplare de neuitat. Îmbrățișările spontane, caline și calde ale copiilor pentru voluntari sunt semnele celei mai naive și inocente prietenii. Sunt copii care mă recunosc și vin să mă salute, după luni de zile în care nu ne-am văzut. Care își aduc aminte de câinii pe care i-am prins împreună, de poveștile spuse. Care ne ghidează printre barăci la locurile lor de ascuns și între timp îți povestesc viața lor, te întreabă de a ta. Cea mai frecventă întrebare este, desigur: Aveți copii? Da căței? Cum îi cheamă? E o poveste de prietenie greu de explicat în cuvinte.
@Maria Murariu, Arca lui Noe
Maria Murariu, voluntară de bază la Arca lui Noe și voluntară de drag la TAC. definește așa prietenia asta:
”Dar copiii? Cresc și ei; mai firav, că așa e când nu ai de nici unele și alergi desculț prin cioburi ca să prinzi și tu un loc în brațe la oamenii cu câinii.
Când sunt între ei mă simt între prieteni și ne distrăm învățând să numărăm în engleză pașii cu care trebuie să ocolim echipa medicală când e în acțiune. Și mă amuz când micuții le spun medicilor pe nume, informându-i firesc că tare miros a câine.”
***
Noi nu avem prieteni. La noi în haită pot fi chiar și oameni. Oamenii buni fac parte din haita noastră.
Câinii și pisicile
Câinii sunt prietenii mei atunci când nu mi-e frică de ei. Uneori nu putem coborî din Dallas (un ”cartier” parte din Pata Rât) spre stradă la autobuz din cauza lor. Pe unii îi țin oamenii să le păzească puținul, pe alții nu-i poate prinde nimeni, nici măcar fetele drăguțe de la TAC., trebuie să vină domnul cu pușca să îi adoarmă. Am înțeles și eu de ce e nevoie să fie operați ca să nu mai facă pui câinii. Dna Anca și dna Sorana ne explică de fiecare dată cât de important e să avem grijă de orice viață care există acum și să le spunem care sunt cățeii sau pisicile bolnave ca să aibă grijă de ei.
Îmi doresc un câine sau o pisică. Că să mă joc cu ei. Mama și tata au fost de acord să ne lase să luăm un bișon de la vecina R. Ea l-a cumpărat și îl ține doar în casă. Zice că dacă îi face măcar o dată pui, poate să îi vândă cu 100 de euro. Eu nu știu ce înseamnă asta, dar Pufi cea mică nu pare foarte veselă când are pui. Blănița ei albă se murdărește repede, se scarpină tot timpul și uneori plânge și latră mult.
Modelele
Când crești cu tot satul în aceeași casă, practic, toți sunt modele. Părinții sunt model. Trăiești ca ei, cu ei. Strada e modelul, miroși ca ea, a fum ars, a gunoi, a pipi, a câine. Mizeria, sărăcia și frigul ne modelează. Oamenii seamănă între ei foarte mult, tonul vocii seamănă. Greșelile de vorbire seamănă.
Pentru mine, un model e dna Anca.
Când o să fiu mare vreau să fiu ajutor de veterinar la TAC.
Acesta e antidotul pentru modelul băutură, droguri, violență, sărăcie, neputință. Bunătatea și includerea cu drag în realitatea chiar și așa de grea a unor lucruri de oameni mari. TAC.social a făcut aici 5 (cinci) campanii de sterilizare (și vaccinare) a câinilor și pisicilor, zeci sau poate sute de drumuri să adune câini și pisici strivite sau bolnave, dar, în paralel, social, TAC. a făcut asta: a fost model de umanitate pentru copiii din Pata Rât.
Visurile
Un telefon, rechizite, lemn de foc, mai multă liniște, căldură, ciocolată, mărgele, rochiță roz, geacă groasă, ghete, chipsuri, dulciuri, carioci toate se amestecă în sufletul unui copil care nu poate forma iluzii despre alte țări care iau forma Floreștiului, a Apahidei (localități din jurul Clujului), Londrei sau Angliei învălmășite în imaginația lui neformată de vreo educație formală.
TAC.social împlinește discret și fără fasoane unele dintre cele mai simple visuri ale unor copii care nu au șansa de a putea visa la mai mult decât să iasă din ghetoul unde au fost înlănțuiți prin simplu fapt că acolo s-au născut.
Proiectul de medicină veterinară socială pentru animale singure s-a dovedit plămădit din ceva care are mult TAC. și fac / ajut, dar și mult social. Partea de social este mult formată din ceea ce această asociație face pentru copii. Chiar fără să își propună explicit.
Mai sunt și alte asociații care lucrează și fac eforturi pentru acești copii. Ce le diferențiază pe fetele și băiatul nou de la TAC. însă este abordarea plină de respect și demnitate față de animale și oamenii de aici, tratați și luați împreună, cu realitatea lor amestecată, și în contextul lor concret și acceptat așa cum e, fără forțare de schimbare rapidă.
@TAC.social
Abordarea asta este model, vis, școală, cer, speranță pentru mulți, sau măcar pentru unii din copiii de aici.
De exemplu, să dai niște haine pe care nu le mai folosești e simplu, TAC.social a făcut însă un concept nou din a da hainele și obiectele second hand. Are acum la cabinet un loc dedicat unui Bazar de bine, unde lucrurile primite din donații sunt vândute la sume modice care să susțină campaniile de sterilizare, și, de cele mai multe ori, lucrurile de acolo, cu precădere hainele, sunt dăruite oamenilor din Pata Rât.
E un circuit al binelui care funcționează ca model pentru copiii de aici. Așa că înscrieți-vă în acest circuit. Sau donați pentru ca proiectele acestei asociații micuțe și inedite să supraviețuiască.
Umbrele nevorbite, dar omniprezente
Scriu repede și scurt despre ele, înghesui aici tot ce nu se vede clar, deși lasă cele mai adânci urme în tot ce definește o viață umană, viețile de copil mai ales.
Mirosul
Greu de cauciuc ars pentru bani. De gunoi în descompunere. De cadavru. De caca. De pipi. De mâncare caldă amestecată cu toate de mai înainte. De pisică. De câine. De motorină. De detergent de la spălat covoarele între barăci. De parfum dulceag de ceva necunoscut. De băutură, de droguri…
Drogurile
Nimeni nu vorbește deschis despre ele, nu le vezi, dar le simți pericolul la orice privire mai atentă. Seringi aruncate prin colțuri, priviri pierdute, halucinante, gesturi compulsive.
În spatele lor rânjește hâdă adicția. Care nu ține cont de substanță. Mai întâi pot fi energizantele, apoi băuturile alcoolice, apoi amestec de pastile, apoi… orice pot face rost.
Sunt puțini cei care scapă de această insinuată otravă. Adolescența e momentul cel mai critic. Copiii care scapă de asta, de prostituție, viol și sarcini fetele, mai au o șansă…
Unde lucrează părinții voștri?
Mama nu lucrează, lucrează la stradă. E producătoare. Produce bani ca să ne aducă de mâncare.
Fumatul
E pretutindeni. Miroase în orice casă. Oamenii fumează ca să își amorțească simțul mirosului chinuit de putoarea de dejecții și gunoi. Oricum nu mai faci diferența între ele…
Bolile
De plâmâni și de dinți sunt cele mai frecvente. De piele nu-s băgate în seamă. De stomac sunt observate târziu. Fără condiții de igienă, cu sursele de infecții practic în casă, pentru că e peste tot, hepatitele, virozele, mucii sunt omniprezenți. Dinții copiilor se înnegresc devreme. Trăsăturile lor șe maturizează și la unii chiar îmbătrânesc mai repede. Sunt oameni tineri care par bătrâni tare.
Băutura
Un alt tabuu. Dar E pretutindeni. E refugiu. E anestezie. E ceață pe ochi să nu mai vezi, să nu mai simți.
Furatul
Copiii spun tot. Și sunt oglinda comunității lor. Într-un grup de copii puși pe povești, la taclale cu voluntarii, fetițele povestesc despre ale copilăriei, despre școală, poate telefoane, poate hăinuțe, bijuterii sau unghii, cele mai mari, dar băieții, observa uimit un voluntar TAC., vorbesc invariabil despre tații lor. Al meu e la Gherla c-a furat mașini, al meu la …., al meu a făcut asta…, al meu a făcut așa…
Violența
Asta e cea mai grea, cea mai parșivă, se insinuează în comportamentul copiilor, o vezi în privirile adulților pierduți, în gesturile repezite și amenințătoare, e în tonul și vocea multora din cei care încă nu ne cunosc. Vine cu multă frică împreună. Copiii de aici cresc cu ea ca ceva firesc, în ea.
Frigul
Oh, frigul. Îți intră în suflet odată cu mirosul greu și insuportabil de cauciuc, vopsea arsă. Fiecare baracă are câte o sobiță improvizată. Nu știu cum se descurcă cu depozitarea lemnelor sau pseudo lemnelor (deșeuri de mobilă, tocuri de uși, ferestre), mi-e greu să îmi imaginez cum o fi iarna când peste mormanele de gunoi, combustibile unele, se așează un strat gros de zăpadă și le udă, făcându-le nepotrivite pentru ars.
****
Ah, frigul. Pe ăsta îl știm și noi, ne ia pe rând și pe mulți nu-i mai aduce înapoi din lumea cealaltă. Când e frig, când suntem mai mulți, ne băgăm unii în alții, așa și ne încălzim unul de la celălalt. E bine când ești la mijloc. Când vine TAC.social și ne ia de sub barăci, dimineața e așa de friiiiig, dar ne iau voluntarii în brațe, la încălzit. E cel mai cald culcuș, după mama, evident.
Noroiul
E peste tot. Când plouă simți o apăsare suplimentară față de norii obișnuiți, e un întuneric mai dens, mai greu, mai mirositor. În șanțurile amestecate cu dejecții umane și animale se bulbucesc spume de toate câte sunt acolo.
Cerul
E indiferent la orice caznă umană.
Cioburile, rămășițele de… orice
Aici e locul unde le poți găsi pe toate. Mai ales frânte, rupte, degradate.
Speranța
Unde e?
Noaptea
Când se lasă seara peste Pata Rât, se lasă și frigul greu și năvălește putoarea. AICI E GROAPA DE GUNOI A CLUJULUI. AICI, sub casele-barăci unde dorm copiii. Nu ai unde să scapi de putoare, nu ai cum să închizi geamul pentru 3 minute de neputoare. În unele barăci e cald, în altele nu. Unele au curent, altele nu…, unii copii au televizor, cei mai multi nu. Nici nu se plâng…
Serile în câțiva metri pătrați cu toată familia la un loc… greu de închipuit care sunt sentimentele, fricile, visurile pe care astfel de seri le sădesc în sufletele și mințile de copii. Care sunt fantasmele care conturează universul lor magic și construit din cioburi și fâșii de gunoi.
Viitorul
Pentru mare parte din copiii din Pata Rât, viitorul e pecetluit.
TAC.social e printre ONG-urile care fac câte puțin pentru copiii de aici. Dar acolo e mult de schimbat. Au schimbat și vor continua să schimbe viața câinilor și pisicilor din Pata Rât, au schimbat și vor continua să schimbe viața câtorva copii de aici. Ajutați-i cu donații să existe. https://www.tac.social/donatii
Într-un editorial următor, vă scriu povestea Dorinei, un copil frumos care și-a întins aripile de speranță către Anca Georgescu de la TAC.
Timp
Între timp, vă rugăm, stați cu gândul aproape de copiii aceștia.
Și spuneți-ne care credeți că ar fi șansa lor să iasă, chiar și virtual (cu mintea și sufletul), din ghetoul unde s-au născut fără voia lor. Sau vreo vină.
Școala, da, în primul rând.
Dar poate mai sunt și altele? Poate vedeți, poate aveți idei de cum pot fi nu numai ajutați, ci crescuți cu șansă?