Că drumul pe care îl parcurge e unul singur, deprimant, lipsit de culoare. I-au adus aici, pe peron, dorința și iubirea pentru cei micuți. Un bilet a costat ceva, dar ce contează, când orizontul pare plin de optimism? Te urci și ai încredere că va ajunge la destinație înainte să se termine cărbunii. Dar stai puțin încordat, știind că tor statul îi cumpără.
Ajungi în primul vagon.
Pe fereastra aburită scrie mare PASIUNEA ȚINE DE FOAME. Te grăbești să ștergi cu mâneca puloverului, știind în sinea ta că nu-i așa. Pe scaune stau copii de toate vârstele. Unii sunt îngrijiți, alții murdari și nemâncați. Vine și controlorul. Același bilet pentru toți. La prima stație coboară cei ce nu și-l permit. Părinții îi privesc neputincioși de afară. Aș vrea să nu-i las să plece. Dar nu pot.
Ei sunt copiii pe care nu-i vede nimeni. Îmi țin lacrimile pe retină și pășesc spre al doilea compartiment. Ceasul electronic de deasupra indică anul 2002. Câțiva adulți își numără măruntul de prin buzunare. Alții predau, vorbesc, chiar dacă mai mult de jumătate dintre micuți au coborât deja. Pe jos zace un fluturaș. Același pe care îl am în portofel și eu, chiar dacă nu vin din 2002.
Al treilea vagon susține greutatea unei clase. O tablă cu cretă, prăfuită și murdară, pe care e trecut anul corect, 2025, câteva bănci de nuc și soba nelipită dintr-un colț. Miroase a fum. Mă trece un fior greu de stăpânit până aud din spate strigătul acela.. „Domnuuu’!”. Brusc, locomotiva prinde viteză. Geamurile se sparg și toți țipă, șuierul îi acoperă.
M-am trezit. Sunt în pat. Sună alarma. Inima îmi bate de parcă vrea să iasă din piept. Deschid telefonul. Ordonanța trenuleț…