Conform datelor furnizate de Poliția Română, în primele 5 luni ale anului 2025, autoritățile au emis 4.670 de ordine de protecție provizorii și au intervenit în aproape 50.000 de cazuri de violență domestică.
Dar mii de femei care au cerut ajutor, unele chiar sub protecția legii, au fost ignorate, abandonate sau pur și simplu trădate de un sistem care nu funcționează decât pe hârtie.
În majoritatea cazurilor, autorii crimelor erau cunoscuți de poliție. Plângeri fuseseră depuse. Unele victime aveau ordine de protecție. Una avea chiar pază. Fiecare detaliu adaugă câte o cărămidă în zidul de neputință instituțională și cinism social care permite acestui fenomen să continue nestingherit și pe care statul român nu vrea să-l definească ca atare: femicid.
„Este vorba și de activitatea Parchetului, pentru că ce am văzut, fără să am o analiză completă asupra fenomenului, ce am văzut, că multe din cazurile astea erau ale unor oameni care au recidivat în aceste fenomene, pentru că, așa cum am spus puțin mai devreme de cetățeni români care au amenințat cu moartea jurnaliști și nu li s-a întâmplat nimic, statul român nu dă o impresie de forță, de fermitate, care să descurajeze tipul acestei manifestări. Și aici, responsabilitatea principală – putem să vorbim de procesul legislativ, de cât de bune sau rele sunt legile – dar lucrul cel mai important este că legile nu sunt aplicate sau sunt aplicate într-un termen care încurajează infracțiunea”, a răspuns preşedintele Nicușor Dan luni, într-o conferință de presă, întrebat despre fenomenul de femicid.
Dar considerați că este o problemă gravă în țara noastră? întreabă o jurnalistă.
„Da. Da, este o problemă gravă, este o problemă de mentalitate, condiția femeii, și este o problemă de slăbiciune a statului în fața acestui fenomen.”
Are dreptate. Dar e o slăbiciune cultivată și tolerată, pentru că nu doar indiferența autorităților ucide, ci și tăcerea și disprețul față de suferința femeilor.
Și așa vreau să amintesc de o campanie a Poliției Române: „Cere ajutor, nu deveni o știre!” În traducere, „cam ești o criză de PR pentru noi”. Nici măcar „nu deveni o victimă”, nu, ci „nu deveni o știre, căci tot vina ta este că apari la TV. Sună și tu la poliție, nu apari la TV și gata, problemă rezolvată, de ce tot vorbim despre asta”. Violența e o criză de imagine pentru ei, nu o urgență, iar vina e din nou aruncată asupra femeii… pentru că a „devenit o știre”, nu pentru că a fost agresată.
Am mai scris-o și o voi mai reda aici: femicidul este ultima expresie a unui sistem care minimalizează agresiunea și protejează agresorii, precum și rezultatul unui aparat de justiție care tergiversează anchetele și a unor polițiști care nu iau în serios plângerile.
Responsabilitatea nu este doar instituțională, ci și culturală, pentru că instituțiile nu sunt entități abstracte, ci sunt populate de oameni cu diverse mentalități, care poate justifică sau ignoră abuzul.
Problema e de mentalitate, așa este. Dar nu e un diagnostic care le exonerează, iar schimbările nu vin singure. Vin cu educație, dar și cu legi clare și aplicate, cu protecție reală, cu polițiști instruiți, cu judecători care nu mai amână și cu miniștri care nu mai mimează îngrijorarea în fața camerelor de filmat.
Așa că da, e o slăbiciune a statului român. Și nu poate rămâne așa.
