De câțiva ani tot susțin că spiritul comunismului din România nu a dispărut, ci doar și-a schimbat înfățișarea. Încă există pereți ce aud, încă există frică, încă există multe lucruri ce au definit realist comunismul din România. Nu de mult timp, motivat de această nostalgie pe care o remarc din ce în ce mai des în jurul meu, am început să lucrez la un documentar fotografic despre ce a însemnat cu adevărat perioada comunistă din România și ce s-a întâmplat în stradă la Revoluția din ’89.
Am avut ocazia să vorbesc cu foarte mulți oameni, de la personalități, la oameni de rând. De la cei care au transmis la Europa Liberă fiecare detaliu din Revoluția României, la cei care au ieșit prima dată în stradă la Timișoara. Prin poveștile lor, prin mărturii și documente păstrate cu sfințenie, am gustat puțin din adrenalina momentului dar și din sentimentele ce au stat la baza manifestațiilor.
Astăzi, în contextul morții lui Ion Iliescu, nu pot să văd decât că aveam dreptate. Comunismul încă este printre noi, și chiar trăiește bine. De la oameni de media, la majoritatea clasei politice, această ideologie utopică vinovată de mii de morți, încă trăiește. De data asta nu am să dau nume, nici măcar atât nu mai merită aceste persoane care, în contextul socio-politic în care ne aflăm, se gândesc că este o idee bună să găsim scuze pentru mineriade, pentru acțiunile lui Iliescu și pentru tot ce s-a întâmplat în decembrie ’89.
Nu s-a întrebat nimeni de ce lui Băsescu i-au fost retrase drepturile de fost președinte pentru că a fost securist, dar Iliescu a trăit bine mersi până în ultima clipă în casa oferită de stat? A uitat toată lumea despre cazul Țigareta 1? A uitat toată lumea, a uitat tot. În continuare ne hrănim cu conspirații, cu păreri care mai de care, îi ascultăm pe aceiași oameni care înainte de ’89 se bucurau de privilegii. În continuare o foarte mare parte din arhivele comuniste sunt secretizate, în continuare multe dovezi au „dispărut”, în continuare ascundem cât de bine putem tot ce a fost și ne-a marcat.
Totodată, mi se pare că tot ce se întâmplă acum este o altă dovadă de ipocrizie greu de măsurat sau de înțeles. Până mai ieri existau bancuri despre vârsta înaintată a lui Iliescu, existau critici aduse la adresa lui pentru acțiunile de la începutul anilor ’90, exista un grad de amuzament în jurul unui site numit „amuritiliescu”. Multe voci îl vedeau vinovatul principal al multor lucruri ce nu au mers „bine” în România. Astăzi îl vorbim doar de bine, astăzi îi aprindem o lumânare și, în ciuda convingerilor lui religioase, îi oferim slujbe cu un sobor de preoți. Departe de mine să încurajez la bucurie într-un astfel de moment, dar și mai departe de mine să încurajez trecerea cu vederea a tot ce a însemnat Ion Iliescu, încă de la Ana Pauker până la Victor Ponta.
De parcă nu era suficient că România este fracturată de cei precum Călin Georgescu sau Marcel Ciolacu, și că ne-a suflat în ceafă cine știe ce ingerință, acum ne-am pomenit și cu o adevărată moralitate creștină în care, brusc, îi iertăm pe cei morți. Păi atunci, hai să-l iertăm și pe Ceaușescu, pe Dej, pe Adolf sau pe mai știu eu cine.
Pentru o țară ce se bate cu pumnii în piept că este democrată, nu este posibil ca un dosar din instanță să se judece la infinit și eventual să se ia de la capăt. Nu este posibil, ca în momente de cumpănă socio-politice în care populația este slăbită și influențată prin media alternativă de toți neajunsii, să iertăm peste noapte o întreagă istorie și, mai presus de toate, să căutăm scuze.
Unele voci spun că odată cu moartea lui Ion Iliescu, în sfârșit vor ieși la suprafață lucruri importante din perioada ’89–’92, dar eu rămân cu o singură întrebare: de ce nu au ieșit până acum? În ritmul acesta, trebuie să mai așteptăm vreo 30–40 de ani ca să putem pune cap la cap adevărata istorie a României postbelice.
