„Despre morți, numai de bine”, nu-i așa? Însă România n-a fost niciodată capabilă să facă dreptate pentru ce s-a întâmplat în 1989 și anii 1990. Iar acum, ce mai putem face? Să-l lăsăm să se odihnească în pace.
Astăzi, unii joacă rolul bocitoarelor. Alții aruncă noroi. Eu cred că e nevoie de un minim de decență. Nu spun să ne bucurăm, nici să plângem. Spun doar că moartea unui om nu trebuie să șteargă crimele, iar după ce se lasă liniștea, să ne aducem aminte. Să vorbim despre victime, despre vinovăție și despre consecințe.
Cum îi putem învăța pe copiii noștri că faptele au urmări, dacă noi acceptăm ca nimeni să nu răspundă? Cine plătește pentru oamenii împușcați sau bătuți în decembrie ’89? Cine plătește pentru trauma colectivă și pentru sutele de mii de români care au plecat dintr-o țară în care demnitatea devenise un lux?
Justiția românească nu a vrut să-l pedepsească, ci l-a protejat și i-a legitimat zâmbetul.
Tatăl meu avea o Dacie „Zâmbetul lui Iliescu”. A dat-o la Rabla, dar a păstrat o poză și poate că a venit momentul să facem și noi la fel: să nu uităm, dar să nu mai circulăm în virtutea trecutului.
Adevărata moștenire a lui Iliescu nu este „tranziția”, ci blocajul sistemic al justiție, dosarele Mineriadelor și ale Revoluției prăfuite și neterminate, familiile destrămate, întrebările fără răspuns, copiii crescuți cu frică, neîncrederea în instituții. E țara pe care și-a croit-o după chipul și voința lui, cu zâmbetul pe buze.
Iliescu nu e doar o figură istorică. Este părintele sistemului politic de azi: opac, corupt, încremenit în neputință și complicități, care ascunde adevărul și protejează un cerc restrâns de privilegiați. Zâmbetul lui încă domnește.
În fine, Dumnezeu să-l ierte, că eu nu.
