Într-un interviu exclusiv pentru Investigatoria, el dă un exemplu simplu și grăitor – dacă în anul 2000 am fi avut pandemia, războiul din Ucraina și toate crizele actuale, câștiga Vadim Tudor. Astăzi, democrația noastră a rezistat, chiar și șchiopătând. Și tocmai asta arată că am evoluat, poate mai mult decât ne place să recunoaștem.
Carmen Dumitrescu: S-a vorbit enorm despre eșecul educației în explicarea unor concepte și a unor deviații care acum, iată, par să se repete. Cum vezi, ca sociolog și profesor de sociologie, sensul meseriei tale?
Gelu Duminică: Profesorul de astăzi nu mai este doar un simplu transmițător de informații. El trebuie să fie un facilitator, un intermediar între lumea noastră și lumea copiilor. Rolul său este să facă tranziția între ceea ce sunt elevii acum și ceea ce pot deveni. Din păcate, sistemul nostru educațional rămâne în continuare unul conservator. Am rămas ancorați în metodele tradiționale, bazate pe scris și memorare, și nu am fost suficient de motivați să schimbăm ceva.
– De ce spui că sistemul e conservator?
Pentru că educația noastră încă se raportează la o identitate pașoptistă. E adevărat, pașoptiștii au modernizat România și au adus idei care erau necesare atunci: simboluri unificatoare, eroi naționali, un discurs comun. Însă problema este că, după 1848, nimeni nu a mai pus aceste idei sub semnul întrebării. Au trecut 170 de ani și noi încă ne raportăm la aceleași mituri. Educația nu are cum să fie altfel decât ceea ce construiesc liderii noștri politici și religioși, iar dacă ei rămân în logica trecutului, și școala rămâne acolo.
– Cum vezi viitorul educației în următorii 50 de ani? Optimist sau pesimist?
Sunt optimist. Și asta pentru că accesul la informație s-a schimbat radical. Chiar dacă un profesor rămâne rigid și conservator, elevul are la dispoziție resurse nelimitate: cursuri online la licee și universități prestigioase, alternative educaționale, comunități globale. Nu toți au acces, e adevărat, dar numărul celor care îl au crește, iar aceștia devin motorul schimbării. În plus, apartenența la Uniunea Europeană, politicile europene și realitățile sociale ne obligă să avansăm. Uite un exemplu: violența domestică. Acum două decenii era un subiect ignorat. Între timp, numărul femeilor care raportează abuzuri a crescut nu pentru că statul român a vrut, ci pentru că a fost obligat prin agenda europeană și prin accesul la informație globală. La fel s-a întâmplat și cu diversitatea sau cu reziliența socială. Schimbările nu vin din interiorul statului, ci din presiunea realităților externe. Optimismul meu nu e naiv. Nu cred că vom trăi într-o societate ideală, dar cred că, treptat, lucrurile merg într-o direcție mai bună decât acum 20 sau 30 de ani. Diferența dintre școala de pe vremea mea și cea de azi este uriașă.
– În perioada asta s-a vorbit mult despre nostalgia comunistă. Cum o explici?
Cred că nostalgia este firească. E ceea ce eu numesc „mitul peșterii”: oamenilor li s-au arătat doar umbre. Li s-a spus că „industria comunistă era puternică”, că „se mânca mai sănătos”, că „toată lumea avea un loc de muncă”. În realitate, viața era grea, cu lipsuri și restricții. Dar pentru mulți, comunismul înseamnă tinerețea lor – o perioadă în care erau activi, în putere, și aveau impresia că de ei depinde totul. Problema e că România nu a discutat serios despre trecut. Nu am avut muzee dedicate sclaviei, legionarismului sau comunismului. Nu am reflectat la cine a condus țara după acele regimuri – de cele mai multe ori, tot foștii deținători de putere. Fără o memorie colectivă asumată, am perpetuat aceleași umbre. De aceea există nostalgici: pentru că nu am avut instituții care să transmită adevărul, iar oamenii își construiesc realitatea pe amintiri selective și pe comparația cu prezentul.
În comunism, oamenii aveau o predictibilitate: știau că merg la muncă, chiar dacă stăteau la cozi, chiar dacă apa venea o dată pe săptămână. Azi trăim într-o incertitudine permanentă, iar asta îi face pe mulți să creadă că „atunci era mai bine”.
– Și totuși, rămâi optimist?
Da. Chiar dacă societatea noastră e imperfectă, ea a evoluat enorm. Gândește-te ce s-ar fi întâmplat dacă România ar fi trecut prin crizele recente – pandemie, război la graniță, instabilitate economică – în anul 2000. Atunci, probabil, Vadim Tudor ar fi câștigat alegerile. Astăzi, deși suntem supuși unor presiuni uriașe, democrația a rezistat. Sigur, diavolul stă în detalii, iar manipularea poate schimba percepțiile. Dar, chiar și așa, direcția generală nu e una de prăbușire. România are nevoie, din când în când, de momente de criză pentru a merge mai departe. În concluzie, cred că, în ciuda fatalismului românesc și a greșelilor repetate, societatea noastră se îndreaptă, încet, către ceva mai bun. Și tocmai asta îmi dă încredere în viitor.
