Prin discuții cu psihologi, cadre didactice, avocați, reprezentanți ai Bisericii, polițiști judiciari și victime, am încercat să înțeleg de ce se repetă aceleași tipare, de ce instituțiile se blochează, de ce societatea se întoarce adesea împotriva victimelor și cum s-a ajuns aici.
Acesta nu este un material despre excepții, ci despre un mecanism social profund deraiat, despre mentalități care au supraviețuit generațiilor, despre educația sexuală demonizată, despre legislația insuficientă, despre lipsa de protecție reală și despre barierele invizibile care împing femeile și minorii spre tăcere. Este, în esență, o radiografie a unui fenomen ignorat prea mult timp.
Cuvânt înainte:
Acest material este departe de o părere masculină asupra a ceea ce nu pot înțelege sau nu pot trăi, ci reprezintă o analiză a ignoranței și a modului în care societatea românească banalizează abuzul sexual de orice formă. La baza acestui material stau discuții cu cadre judiciare, cadre didactice, psihologi din România și Franța, preoți ai Bisericii Ortodoxe Române, avocați și victime ale abuzului, dar și 41 de articole de presă din anul 2025, raportul anului 2024 al Centrului Filia și al ONG-ului Salvați copiii.
În pofida evoluției la care asistăm, pare că, pe plan social, involuăm. Privind spre România zilelor noastre, observăm că abuzul sexual devine o știre clasică, alături de accidente auto și politică. Totodată, atât media, cât și clasa politică sau socială, contribuie la un fenomen de banalizare a acestor evenimente tragice și încet, încet, intrăm într-un flux cotidian… dar cu consecințe tragice.
În acest context, psihologul clinician Medeea Boholt atrage atenția asupra faptului că „abuzul nu înseamnă doar violență fizică; cuprinde orice comportament neconsensual, presiune psihologică, intimidare sau apropo repetat, indiferent dacă apare în familie, între colegi, în școală sau în cuplu”.
„Urmările sunt adesea complexe”, arată aceasta, respectiv „pierderea stimei de sine, anxietate sau depresie, dificultăți de relaționare și chiar schimbarea felului în care persoana vede lumea. În viziunea adleriană, abuzul rupe acel fir invizibil care leagă individul de comunitate și afectează profund modul în care victima se mai poate simți în siguranță în relații.”
Agresiune sexuală asupra unei minore de 15 ani, într-o gară din București. În timp ce minora se deplasa în incinta gării, bănuitul agresor ar fi atins-o, printr-un gest brutal în zona intimă
Dar, până la a înțelege de ce și cum protejează statul agresorul, ar trebui sa aruncăm o privire de ansamblu asupra acestui tablou tragic și, în primul rând, să înțelegem ce este un abuz sexual și cu ce vine la pachet.
Parafrazând Convenția Consiliului Europei privind prevenirea și combaterea violenței împotriva femeilor și a violenței domestice, adoptată la Istanbul în 20122, dar și instituții precum ONU sau Uniunea Europeană, putem defini abuzul sexual drept orice act, gest, comportament sau interacțiune cu caracter sexual impus unei persoane împotriva voinței sale, fără consimțământ valabil, prin violență, constrângere, manipulare, exploatarea vulnerabilității sau abuz de autoritate, incluzând atât contactul fizic neconsensual, cât și formele non-fizice de exploatare sexuală, expunere, hărțuire, intimidare sau presiune psihologică.
Legea și interpretările ei
Anul 2025 a adus în presă, parcă mai mult ca niciodată, o listă lungă de titluri cu același construct: X în vârstă de Y a fost reținut pentru abuz sexual față de Z.
Cum spuneam și în „Cuvânt înainte”, am documentat 41 de articole, însă ele reprezintă doar o selecție scurtă din lunga listă de articole cu această temă de anul acesta. În contextul evenimentelor „cotidiene”, abuzul sexual a evoluat ajungând până la crimă, mai exact 51 de cazuri de femicid doar în 2025.
Prima întrebare pe care ar trebui să ne-o adresăm este: de ce agresorul era în libertate, având în vedere istoricul cu victima?
L-am întrebat pe avocatul Răzvan Vlădulescu cum definește legea din România abuzul sexual:
„Termenul de ‘abuz sexual’ nu este definit expres în legislația română. În sens comun, el se referă la constrângerea unei persoane de a întreține acte sexuale nedorite sau de a suporta comportamente cu caracter sexual, fie prin presiune fizică, fie prin presiune psihologică. Deși noțiunea nu apare ca atare în Codul Penal, conținutul ei se regăsește în infracțiuni clar reglementate la articolele 218-223 din Codul Penal (Legea nr. 286/2009), precum: violul, violul asupra unui minor, agresiunea sexuală, coruperea sexuală a minorilor, racolarea minorilor în scopuri sexuale sau hărțuirea sexuală. Totodată, Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice include în definiția violenței domestice și violența sexuală: ,’violența domestică înseamnă orice inacțiune sau acțiune intenționată de violență fizică, sexuală, psihologică, economică, socială (…)’.”
Dar dacă aceasta este teoria, atunci de ce încă există situații în care poliția privește indiferent către astfel de cazuri?
Adresând aceeași întrebarea unui organ de poliție judiciară am înțeles că, pentru acest sector, sensul faptei pare să aibă același înțeles: „Prin abuz sexual înțelegem tot ce este premergător violului, actului sexual forțat. Adică orice act, gest, faptă, vorbă sau mesaj, atât verbal, cât și prin scris sau contact fizic. Chiar și prin furtul de lenjerie intimă, de pe sârmă sau de la spălătorie, se constituie tot o formă de abuz sexual.”
După cum putem observa încă din partea a definiției, există o discrepanță între interpretarea internațională și cea națională vis-a-vis de însemnătatea unui abuz sexual, cel puțin din punctul de vedere al legislației în vigoare.
Cu toate acestea, atât avocații, cât și organele de poliție judiciară cu care am discutat au susținut că arestul preventiv pentru 24 de ore reprezintă o măsură primordială și că trebuie pusă în aplicare indiferent dacă există sau nu „suspiciunea rezonabilă”:
„Codul de Procedură Penală, la art. 202 și următoarele, stabilește măsurile preventive care pot fi dispuse împotriva unei persoane suspectate – de la reținerea pe 24 de ore, până la controlul judiciar, arestul la domiciliu și arestul preventiv. Toate aceste măsuri se pot dispune doar dacă există un minim standard probator – ‘suspiciunea rezonabilă’ că persoana a comis fapta”, declară unul dintre avocați.
Cu toate acestea, se sesizează în acest punct o ruptură între poliție, Parchet și judecătorul de drepturi și libertăți: „Polițistul ia, de regulă, acea măsură de reținere pentru 24 de ore pentru că este mai ușor de lucrat cu inculpatul aflat în ‘cutie’. Acest lucru se aplică pentru că poliția administrează primele probe și este nevoie să fie un proces cât mai rapid și eficient. În acest termen de 24 de ore, judecătorul de drepturi și libertăți trebuie să pronunțe dacă inculpatul rămâne în arest preventiv sau este pus în libertate. De cele mai multe ori, pentru menținerea la un nivel pozitiv al unor statistici se optează pentru punerea în libertate. Orice raport de poliție va începe cu fraza ‘în perioada X nu am avut omoruri, nu am avut violuri, nu am avut tâlhării’, astea fiind cele mai grave 3 fapte la adresa persoanei”, ne mai explică organul de poliție judiciară. Aceeași sursă ține să sublinieze că unul dintre motivele pentru care există o „neîncredere” față de victime este reprezentată și de acest „target”.
În aceeași idee, avocații intervievați susțin că „judecătorul trebuie să păstreze un echilibru între dreptul la libertate și necesitatea protejării societății și a victimelor. Deoarece pe parcursul cercetării pot fi descoperite împrejurări care să infirme situația-premisă inițial reținută, o măsură de arest luată doar pentru a satisface presiunea publicului poate duce, ulterior, la răspunderea statului dacă persoana este achitată, prin acordarea de compensații bănești pentru toată perioada privării sale în mod nedrept de libertate. De aceea, sistemul se află permanent între două riscuri: de a priva nejustificat de libertate o persoană nevinovată sau de a lăsa în libertate un potențial agresor.”
Un tânăr de 24 de ani, aflat sub control judiciar pentru că, anul trecut, ar fi agresat sexual trei femei în Pasajul Victoriei din Capitală, a recidivat agresând alte două femei. De această dată avea asupra lui și două arme albe
Dar chiar și în astfel de interpretări legislative, înțelegem că există un spațiu ce ar trebui să ofere un minim de siguranță pentru persoanele abuzate. Conform poliției, dacă o persoană se regăsește în astfel de situații, ar trebuie să anunțe, în funcție de vârstă, familia/tutorii și parchetul sau poliția. Tot aceștia susțin ca Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) este o instituție abilitată care poate proteja și informa mai departe în cazul unor astfel de fapte. Totodată, este important de menționat că, indiferent de statutul persoanelor care iau la cunoștință astfel de fapte, acestea sunt obligate să informeze organele abilitate pentru demararea cercetărilor. Un lucru pe care s-a pus accent de organele de poliție judiciară cu care am discutat este faptul că, indiferent dacă vorbim despre un copil al străzii sau o persoană aflată la „limita societății”, nimic nu reprezintă un motiv pentru a discredita victima. Fiecare persoană are dreptul de a spune „nu” și de a fi protejată.
Însă, tot aceștia susțin că se întâlnesc din ce în ce mai des cu un fenomen care contribuie semnificativ la „nivelul de credibilitate”: multe organe judiciare consideră, în anumite circumstanțe, abuzul sexual drept o „armă” de șantaj/manipulare. Având în vedere această percepție, statutul social al victimei, „targetul” periodic, posibilitatea de retragere a plângerii penale sau chiar și cultura socială a organelor de poliție, asistăm din păcate la un nivel de neîncredere care, printr-o vină mixtă, contribuie atât la discreditarea următoarelor victime, cât și la scăderi de buget pentru cercetările necesare.
Un bărbat de 52 de ani, agent de pază la un centru de tip familial din Sectorul 4, a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, fiind acuzat că a agresat sexual o minoră instituționalizată, în vârstă de 15 ani
După cum ne-a și obișnuit sistemul din România, mai bine ignorăm căutând falși vinovați decât să rezolvăm, combatem sau, și mai bine, să prevenim. De asemenea, un aspect important de menționat este modul în care sunt tratate victimele… dar și agresorii.
„Victima nu are un apărător gratuit. Agresorul are un apărător din oficiu. Asistența juridică pentru victimă nu există gratuit. Ea trebuie să cheltuie bani, să-și caute un avocat, să se deplaseze la procese. Ăla (agresorul n.r.) stă la pușcărie, mănâncă, bea, îl duce cu mașina la judecătorie, vine înapoi, totul din banii statului, are avocat asigurat, expertiza e gratuită”, declară una dintre sursele judiciare.
Discutând cu persoane ce au trecut prin astfel de situații, una dintre ele mi-a povestit, sub protecția anonimatului: „I s-a întâmplat surorii mele, având atunci 15 ani, iar respectiva persoană, aproape 30. Eu am aflat abia după câteva luni. Când am fost la poliție să declarăm efectiv s-au comportat de parcă sor-mea a căutat să fie violată. Am plecat de acolo fără să mai fie făcut nimic și de atunci ăla umblă liber ca pasărea cerului. A rezultat un avort din toată întâmplarea asta… și ăla făcut la privat.”
În cadrul aceleiași discuții, o altă persoană mi-a relatat că, în drumul spre facultate, în jurul orei 12, a trecut pe lângă un bărbat ce se masturba pe o bancă, cel din urmă începând să o urmărească. A început să fugă, bărbatul a continuat să țină pasul, dar a reușit să intre într-o scară de bloc:
„Am sunat la poliție, a venit un agent, bărbat undeva la aproximativ 40 ani, nu părea impresionat. Era cu el o colegă mai tânără, undeva la 20 și ceva de ani care a zis citez ‘doamne și dacă te prindea, ce, nu ți-ar fi plăcut?’. A rămas să îi sun eu dacă mă prinde să-mi facă ceva, ca așa vin degeaba.”
O altă persoană, de asemenea căreia i-am protejat identitatea, a relatat că, în urma examenului pentru dobândirea permisului de conducere, a fost întrebată de instructorul auto cum are de gând să-l „răsplătească” pentru reușită. Această discuție, fiind purtată în mașină, a fost completată și de atingerea sânului prin bruscarea mamelonului. Încercând să înțeleg de ce cazul a rămas „doar o întâmplare”, persoana în cauză mi-a răspuns simplu: „Ce dovezi aș fi avut? Cine te crede dacă nu ai o dovadă?”
Un bărbat a fost arestat pentru a patra oară, după ce a agresat sexual aceeași femeie. Atacurile au început în urmă cu 17 ani, iar de atunci individul a făcut de mai multe ori pușcărie pentru violarea și agresarea aceleiași victime
Transmițând întrebarea mai departe către unul dintre polițiștii judiciari cu care am discutat, am înțeles că, din punctul lor de vedere, dacă nu există „urme” nu există „faptă”, sau cel puțin e mult mai complicat de operat: „De ce nu s-a opus, de ce pe corpul ei nu vezi nici o urmă de violență, de opunere? Sau pe corpul lui? Medicul legist face o analiză foarte amănunțită pentru a vedea dacă între cei doi a existat o luptă, o opunere, pentru că și ea are și dinți, și degete, și mâini, și pumni, și picioare. Pe scurt, trebuie să există urme de ambele părți.”
În același context, psihologul Medeea Boholt atrage atenția asupra unor situații în care „nu toți cei care poartă titlul de psiholog au trecut printr-o formare personală și profesională autentică. Un profesionist cu interes social dezvoltat nu ar banaliza suferința umană. Alții își proiectează propriile prejudecăți învățate în copilărie, precum idei despre rușine, supunere sau tăcere, pe care le confundă cu norme morale. Uneori, neînțelegerea diferenței dintre vulnerabilitatea rezultată din traumă și așa-numitele alegeri ale victimei îi face să creadă, greșit, că persoana ar fi putut evita situația dacă ar fi acționat altfel. Este o eroare fundamentală și un exemplu dur de lipsă a interesului social.”
Însă, cu toată această nevoie de „dovezi”, nu este garantată prioritizarea cazului.
„Aveam 21 de ani, eram într-o relație super toxică. La începutul relației am fost întrebată dacă vreau să ne filmăm în timpul contactului sexual, am spus că nu-mi doresc. Am fost drogată și filmată în tot felul de ipostaze de către fostul meu. După ce ne-am despărțit, în termeni nu chiar ok, a început să mă șantajeze cu filmulețe și poze. Am fost la poliție și reacția a fost ‘cine te-a pus să te filmezi?’, excluzând total faptul ca am zis ca am fost drogată. De asemenea, tot în timpul relației, eram constant obligată să întrețin relații intime, chiar dacă nu-mi doream, ca apoi să mi se spună ,’tu ai fost atinsă și de alții, eu nu dorm cu curvele în pat, marș pe jos sau marș acasă la tine’”, ne-a povestit o persoană, care a ales să rămână sub anonimat.
Educația și societatea
Din nefericire, la educație stăm cel mai prost. Din punctul de vedere al structurilor istorice, dar și socio-culturale, care au stat la baza patriarhatului din România, putem discuta despre o societate preponderent agrară în care rolurile erau definite de forța fizică și structura biologică: bărbatul puternic era considerat capul familiei pentru că procura hrana, femeia era considerată inferioară social, având doar îndeletniciri în jurul gospodăriei și copii. Puterea bărbatului a trecut de la nivel fizic la nivel conceptual, oferind poziție în societate și familie, iar în lipsa unui sistem de educație formală, în care violența fizică era o formă de disciplină, satul tradițional a deprins „justificări”, nu „adevăruri”: Bătaia este ruptă din rai.
Totodată, și religia a jucat un rol important în dezvoltarea acestui construct din istoria „familiei tradiționale românești” (acest fenomen este întâlnit în majoritatea societăților cu cultură asemănătoare, însă materialul de față se axează doar pe contextul din România). Având în vedere nivelul de educație despre care menționam anterior, învățăturile religioase erau transmise verbal, fragmentat, iar prin acest mod, unele versete ce vorbeau despre „supunerea femeii față de bărbat” au fost scoase din context sau chiar folosite pentru justificarea unor atitudini de control și supremație.
Astfel, având ca bază o structură socială axată pe putere fizică și conceptuală, având și o religie populară care nu face altceva decât să întărească acest concept, am avut parte de nașterea unei violențe ca instrument de control social. Pe lângă toate acestea, modul în care, până nu demult, se menținea „ordinea socială” era bazat pe rușine, frică și pedeapsă corporală. Cel mai probabil, acest cumul conceptual este și fundamentul vorbei „dacă nu mă bate, nu mă iubește”. Un concept născut din ideea ca „iubirea” înseamnă protecție și educație, deci iubire egal bătaie.
Raportându-ne la secolul trecut, evenimentele sociale, economice și politice care au traversat România nu au făcut altceva decât să întărească credințele menționate anterior. În contextul celor două Războaie Mondiale, a sărăciei extreme, a normalizării violenței domestice (fiind întâlnită atât în familie, cât și în școală, armată, administrație), dar și a regimurilor politice observăm de fapt o validare puternică a patriarhatului.
Însuși regimul comunist, în ciuda lozincilor ce promovau „egalitatea dintre femei și bărbați”, nu a făcut altceva decât să mai pună o cărămidă la infinitul zid al poziției bărbatului în societate.
În contextul lipsei de educație sexuală și emoțională, femeia a devenit o „proprietate” a statului prin care se dorea îndeplinirea unor idealuri politice (decretul nr.770 din 1 octombrie 1966 pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii).
Legătura dintre patriarhatul mai sus menționat și abuzul sexual este constituit prin faptul că femeia era considerată „proprietatea” bărbatului (indiferent dacă era soție, soră, fiică), astfel sexualitatea femeii fiind supravegheată și controlată. În această perspectivă, abuzul sexual era considerat un „drept”, nu o crimă. Amplificând astfel de credințe, ajungem la „scuzele” folosite chiar și astăzi: „bărbatul are nevoi”, „nu există viol în căsnicie”, „rufele se spală în familie”. În astfel de situații, rușinea unei fapte revenea femeii, nu agresorului. Putem înțelege, în această direcție, și mentalitatea din spatele tradiției „cearșafului” din cadrul nunții. Lipsa principiului de consimțământ și „onoarea” pusă pe baza „sângerării”, rezultată în urma primului contact sexual, a dus la obiectificarea femeii și plasarea ei în societate ca motiv universal al comportamentului masculin.
O fetiță de 9 ani a fost răpită de verișorul ei de 18 ani și agresată sexual în Iași. Minora a reușit să se salveze
Revenind în prezent, chiar dacă acest concept structurat și întărit de o istorie de sute de ani este încă de actualitate în unele familii din România și că, prin reglementare legislativă, faptele de „putere” au devenit fapte penale, ne lovim în continuare de zeci de cazuri de abuz sexual în cadrul familiei.
Una dintre persoanele cu care am discutat relata: „Locuind în aceasi curte cu tatăl, tatălui meu, la 14 ani mama m-a trimis la el să-i cer ceva ce avea nevoie pentru a termina mâncarea. Ajunsă la el, m-a chemat langa el să-l pup pe obraz. S-a urcat peste mine în pat, mă pupa pe buze continuu și mă atingea peste tot obsesiv… Nu mă puteam mișca. A părut ca un coșmar ce a durat ore întregi. Mama mea, văzând că nu mă-ntorc, a trimis-o pe sora mea să mă caute. Auzind-o, bunicul meu, mi-a spus că dacă o să spun ceva despre ce s-a întâmplat o să aibă el grijă de mine. Bineînțeles că plângeam când m-am întors acasă. Le-am spus alor mei. Tatăl meu nu m-a crezut, m-a făcut mincinoasă și m-a pedepsit pentru ca îi acuz tatăl de așa ceva. Nu am mai îndrăznit să vorbesc despre asta. De atunci nu m-am mai apropiat de bunicul meu. După 8 ani s-a aflat că, de fapt, el de-a lungul timpului a violat mai multe bătrâne și întreținea relații sexuale cu băieți minori plătiți. Nici azi tatăl meu nu și-a cerut scuze că nu m-a crezut.”
Pentru a înțelege mai bine care este poziția societății de astăzi în raport cu abuzul sexual, l-am contactat pe preotul paroh Lucian Plugaru pentru a ne explica modul în care vede biserica aceste acte: „Este un act de îngrădire a libertății, un act de nedreptate și imoralitate ce îngrădește libertatea de a alege, de a dori, de a înfăptui.”
Dar, pe lângă religie, unul dintre cei mai importanți piloni din societate este reprezentat de educație, astfel că am întrebat-o și pe profesoara Cristina Mihaela Jovmir despre modul prin care privește sistemul de educație acest lucru: „Când vorbim despre un abuz, nu vorbim doar despre interacțiune fizică. Orice gest, fie el fizic sau verbal, cât timp are o conotație sexuală este o agresiune. Chiar și misoginismul este tot o formă de abuz sexual.”
Profesor de la un colegiu din Oradea, reținut pentru agresiune sexuală. Victima este un băiețel de 9 ani!
Din păcate, cele mai întâlnite știri din ultima perioadă prezintă forme de abuz sexual ce s-au petrecut fie în școală (profesor-elev), fie în cadrul bisericii. Atunci, mai putem vorbi despre o siguranță în cadrul instituțiilor ce ar trebui să ne ofere educație, siguranță și liniște? Când presa titrează „Minora lăsată gravidă de preot a înregistrat abuzurile. Sătenii o acuză tot pe fată: Şi-a căutat-o”, mai putem vorbi despre o luptă împotriva unui fenomen absolut îngrijorător sau deja vorbim despre o banalitate despre care nimeni nu mai vrea să vorbească?
„Nu ai cum să lucrezi cu copiii și să ai un astfel de comportament. În învățământ ar trebui să fie oameni care iubesc copiii, iar pentru astfel de persoane, înainte de toate, soluția ar fi ostracizarea lor din sistem și apoi toate demersurile legale pentru astfel de fapte”, declară profesoara Cristina Mihaela Jovmir. Însă, în cadrul altei discuții cu învățătoarea Cătălina Țîru, aflăm că „abuzul sexual este mușamalizat la nivelul instituțiilor de obicei”. „Dacă mâine se dă în presă ceva, este vina profesorului, nu a abuzatorului. Din păcate, în cele mai multe cazuri nu avem un cadru legal în baza căruia să acționăm, indiferent dacă e un act de violență sau de abuz sexual”, ne explică ea.
Astfel, se ridică o problemă des întâlnită în România: lipsa de pregătire și comunicare dintre instituțiile statului. Toate acestea transformă orice instituție într-un joc periculos pentru persoanele abuzate, având posibilitatea de 50-50 să fie ajutate sau să fie discreditate.
Preotul Lucian Plugaru a ținut să menționeze că există în cadrul bisericii un curs ce are în vedere pregătirea fețelor bisericești pentru astfel de probleme sociale, însă este un fenomen mult prea răspândit și cu mult prea multe probleme fundamentale pentru ca soluția să fie atât de simplă.
Paradoxul se formează abia în momentul în care fiecare persoană cu care am discutat mi-a transmis ca primul pas în combaterea acestui fenomen este educația, atât în cadrul familiei, cât și în cadrul școlii sau a altor instituții abilitate.
Potrivit procurorilor Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, preotul Emil Oprișan a abuzat sexual de 8 ori pe fata de 14 ani, care îi era elevă la Școala Gimnazială din Foltești, unde preotul era și profesor de religie
Însă, subiectul educației sexuale și emoționale în școli este cel mai sensibil punct al narativelor publice. De la Ninel Peia, care a iniţiat în 2016 un proiect de lege care prevede pedeapsa cu închisoarea până la doi ani pentru profesorii care dau orice fel de informaţii de educaţie sexuală elevilor, fără acordul scris al părinţilor, până la Biserica Ortodoxă Română care îşi doreşte ca orele de educaţie sexuală, care sunt „împotriva valorilor creştine”, să fie opţionale, asistăm la o normalizare, dar și mușamalizare a tuturor cazurilor cu care ne întâlnim zi de zi.
Un alt exemplu demn de prezentat este postarea de facebook a lui Călin Gheorghe Matieș: „Din fericire, în comisia de muncă am reușit să respingem cererea lui Iohannis. Omul ăsta chiar vrea ca în școli copiilor să se predea de fragezi practica masturbării (după cum o cere OMS), dar pericolul din spate este altul, mult mai grav. Se vede deja în țări ca și Canada sau SUA: COPIII SĂ FIE GHIDAȚI SPRE HOMOSEXUALITATE! USR lasă impresia uneori că este plătit de ONG-urile LGBT. Altfel nu îmi explic… USR-ul a sărit de fund în sus (nicio trimitere la homosexualitatea clamată la rang de doctrină de piticii lui Barna) că asta ne cere Europa! ATENȚIE: accept pe oricine în jurul meu și nu voi discrimina pe nimeni după niciun criteriu, fie el și sexual. DAR SĂ ÎI SPUI COPILULUI de 6-7 ani al acestei țări cum să se masturbeze și să îi insufli în mod voit și conștient să își schimbe traiectoria sexuală…NICIODATĂ USR-IȘTILOR!!! Nu mă credeți, uitați-vă la Canada!!! Asta vrem?? EU NU!!”
Mie, unul, îmi vine greu să cred că, în astfel de cazuri, lupta pe care trebuie să o ducem pentru o societate civilizată va fi ușoară. Prin astfel de exemple îmi doresc doar să evidențiez cât de adâncă este, de fapt, problema în mentalul colectiv din România și cât de amplu și bine organizat ar trebui să fie procesul prin care să se schimbe ceva. Căutând în presă, am dat peste o știre care mi-a atras atenția. HotNews titra în data de 3 iunie: „Le bagă camere de masturbare la grădiniță!!!. Cum a ajuns un program educativ din Franța sperietoarea părinților din România”.
Articolul în sine vorbește despre programul EVARS – Éducation à la Vie Affective, Relationnelle et Sexuelle (Educație pentru Viața Afectivă, Relațională și Sexuală), implementat în Franța, care a fost privit de către români drept modul în care Uniunea Europeană vrea să permită „abuzul sexual asupra minorilor”, să „legalizeze pedofilia” și să creeze „camere de masturbare” în grădinițe.
Pentru a înțelege, de fapt, care este treaba cu acest program EVARS, am apelat la Georgiana D., un psiholog român ce trăiește în Franța de peste 10 ani:
„Având în vedere ca în România încă există impresia că, dacă suntem împreună, eu pot să fac orice, este foarte ușor de ajuns la un abuz, mai ales psihologic. În primul rând, aș vrea să menționez ca niciodată nu putem da vina pe victimă, nu există așa ceva. Încă trebuie să învățăm că, în funcție de fiecare persoană, este posibil ca răspunsul corpului în astfel de situații să fie de îngheț. Este o stare de șoc, un mecanism psihologic de luptă în care corpul îngheață. Din acest considerente eu tot zic mereu ca avem nevoie de tipul asta de cursuri în școli, pentru ca acolo înveți adulții de mâine cum să-și gestioneze emoțiile și să-și cunoască drepturile. Altfel spus, programe de genul sunt foarte importante pentru a începe de undeva schimbarea mentalului colectiv și pentru ca copii învață și știu ce li se spune. În Franța există mult mai multe opțiuni și suport în cazuri de genul, mai ales ca încă din facultate am avut un curs dedicat violenței domestice în care am fost învățați cum să gestionăm astfel de fapte.”
Indiferent despre ce formă socială de conviețuire vorbim, pentru că astăzi nu mai asistăm atât de des la căsătorii aranjate, conceptul de proprietate extinzându-se și în sfera concubinajului, încă întâlnim în repetate rânduri forme de viol conjugal neraportate și nemenționate în nici un fel de statistică. Una dintre persoanele care a trecut prin astfel de momente a acceptat să împărtășească povestea sa: „Pentru mine, cea mai mare liniște a fost când am aflat ca abuzatorul meu a murit. Și îmi pare rău ca zic asta, știu că sună oribil. Dar e exact ce am simțit. Știam atunci ca niciodată nu o să mă mai urmărească, niciodată nu o să mă mai atingă fără voia mea, niciodată nu o să mai fie violent, și niciodată nu o să mai am anxietate să merg în locurile comune în care îi plăcea și lui să meargă. Îmi pare rău pentru el, la nivel uman.
Nu doresc răul sau moartea absolut nimănui. Dar când a murit, sincer, am simțit liniște. A fost iubitul meu, pe vremuri, demult. Într-o noapte, pur și simplu, a inițiat un act intim în timp ce eu dormeam. Și l-am rugat să se oprească, însă nu s-a oprit. M-a ținut strâns de încheieturi și deși am început să plâng și l-am rugat să se oprească, el mi-a zis ‘da, imediat, taci din guriță’ și nu s-a oprit decât atunci când el a terminat ce avea de făcut.”
În majoritatea cazurilor asemănătoare, reacția principală este întrebarea „de ce a stat?”. Se observă din ce în ce mai mult o atitudine de blamare prin care unele femei susțin că ele au o gândire superioară sau au impresia că au calități prin care „aleg” mai bine bărbații. În aceeași notă, atât femeile, cât și bărbații tind să judece situațiile de abuz pe fondul unei reacții teoretice care este total diferită de reacția în sine.
„Întrebarea ‘de ce a stat?’ ar trebui, de fapt, să dispară din discursul public. Nu doar că este neetică, dar face parte din mecanismele subtile ale abuzului psihologic. Victimele nu rămân pentru că își doresc să fie acolo, ci pentru că ani de frică, rușine sau izolare le-au distorsionat percepția asupra propriei puteri. Adler spunea că oamenii acționează în funcție de cum percep situația, nu în funcție de realitatea obiectivă. Dacă cineva a crescut sau a trăit în contexte dominate de violență, amenințări sau dependență emoțională, ‘plecarea’ nu mai este o opțiune simplă, ci un pas perceput ca periculos. În loc să întrebăm de ce victima a rămas, ar trebui să ne întrebăm cum de agresorul a avut posibilitatea să continue și de ce comunitatea nu a intervenit”, a subliniat psihologul Medeea Boholt.
O altă persoană povestea în același context: „Pe lângă că mă înșela cu n fete diferite (majoritatea minore) îmi arăta poze și videoclipuri cu ei în timpul actului. În ultimii doi ani, mă făcea să plâng, doar atunci avea erecție și fără dorința mea și fără posibilitatea de a face ceva, întrețineam relații sexuale. Doar plângând și suferind, contra dorinței mele îi plăcea, dar până la cei ultimi doi ani, nu realizam că așa a fost mereu.”
Ce este de făcut
Voi începe concluzia cu o definiție conceptuală oferită de psihologul Medeea Boholt în timpul interviului: „Abuzul sexual nu este doar un act individual de violență, ci o problemă socială care reflectă nivelul de empatie, educație și maturitate al unei comunități. De aceea, combaterea abuzului nu se reduce la pedepse, ci presupune reconstrucția unei culturi bazate pe demnitate, cooperare și respect real față de ceilalți.”
Așa cum spuneam anterior, majoritatea persoanelor cu care am discutat au susținut că educația este primul pas pentru combaterea acestui fenomen scăpat de sub control. Din punctul meu de vedere, situația este mult mai îngrijorătoare decât pare. Asistăm, de fapt, la o incompetență a instituțiilor statului și la o încercare eternă de a căuta vinovați pentru a termina ziua cu „mâinile curate”. Legislația are în continuare foarte multe lacune prin care pedepsele sunt dintre cele mai blânde, în continuare procesele importante sunt închise pentru că fapta s-a prescris și multe fapte nu sunt raportate pentru că „i-ar face rău” agresorului, pentru că „victima exagerează”, pentru că suntem prea „politically correct”, pentru că societatea și femeile de astăzi „sunt mult prea sensibile”. După cum menționa anterior sursa din cadrul poliției judiciare, statul lasă de izbeliște victima și se concentrează pe agresor, oferindu-i toate condițiile necesare. Nu este luat în calcul niciodată factorul de reintegrare socială pentru persoanele abuzate, nu este luat în considerare nici aspectul marginalizării sociale în urma unei astfel de experiențe, nici posibilitatea mutării sub formă de protecție a respectivei persoane într-o altă localitate, departe de agresor și familia acestuia. Într-adevăr, unii preoți, unii profesori, dar și unele persoane binevoitoare întind o mână de ajutor victimelor, însă chiar și în aceste cazuri, problema principală de care se lovesc este birocrația mult prea complicată și totodată incapacitatea statului de a gestiona astfel de situații.
Ministrul Educației, Daniel David, a declarat în cadrul unei conferințe de presă, că nu susține introducerea în curriculum a unei discipline care să poarte numele „educație sexuală”, motivând că acest subiect a devenit „ideologizat” și „nu mai poate fi controlat științific”
Cu toate acestea, în raportul anului 2024 al Salvați Copiii se arată că „o realizare semnificativă o reprezintă activitatea Centrului Barnahus din București, care, urmând modelul islandez de intervenție multidisciplinară, a oferit servicii specializate pentru 54 de copii și adolescenți victime ale abuzului și violenței, iar părinții acestora au primit suport emoțional în cele 276 de sesiuni desfășurate. 156 de polițiști din București au beneficiat de instruire în metodele de audiere a minorilor victime sau martori ai violenței (Protocolul NICHD). Platforma www.stopabuz.ro a înregistrat 5.200 de vizitatori și a publicat 62 de materiale informative bilingve.”
Însă cifrele prezentate atât de Salvați Copiii, cât și de alte instituții care doresc să ajute, rămân doar un fulg de zăpadă de pe icebergul ce a lovit sau de care s-a lovit România. Discuțiile pe care le-am purtat cu toate persoanele menționate în cadrul acestui material mi-au întărit ideea că România are nevoie de o instituție dedicată protecției victimelor. Un organ de actualitate, de încredere, dar și specializat, care să aibă cunoștințe și resurse prin care să sprijine persoanele vătămate încă din prima clipă și până când acestea consideră că nu mai au nevoie de ajutor. Nu doar atât, acest organ are nevoie de mediatizare, de transparență politică, culturală și etnică. Este un demers absolut necesar pentru a stopa acest fenomen de amploare.
Nu trebuie să mai existe în presă astfel de relatări: „Explicaţiile bărbatului sunt halucinante. Profesorul de Arte Plastice, de la Colegiul de Arte ‘Octav Băncilă’ din Iaşi, a susţinut în fața anchetatorilor că a cerut fotografii indecente de la fetiţe, de 10 și 11 ani, în scop profesional pentru a studia dezvoltarea corpului uman în devenire”, așa cum trebuie să oferim spații sigure, nu în care femeile să fie într-o continuă alertă (Un bărbat de 57 de ani din Salonta, șofer pe un microbuz care transportă angajați către și dinspre firmele din zona industrială, a fost reținut pentru 24 de ore și este anchetat pentru agresiune sexuală. Potrivit anchetatorilor, Dan Ioan Ghiuruțan ar fi pipăit și sărutat cu forța o pasageră) sau ce fac (Acuzații grave la adresa unui antrenor de atletism din Pașcani. Bărbatul în vârstă de 76 de ani este acuzat de părinții unei copile de 12 ani că le-ar fi agresat sexual fiica).
Ar trebui să vedem mai des știri prin care se rezolvă ceva (Judecătoria Bistriţa a decis joi arestarea preventivă a directorului medical de la Serviciul de Ambulanţă Judeţean Bistriţa-Năsăud, acuzat de procurori de multiple fapte de agresiune sexuală asupra unei subalterne şi de folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, victima fiind o angajată în vârstă de 28 de ani) și mai puține știri în care jucăm tenis cu responsabilitatea (Declarație halucinantă a preotului Nicolae Tănase: Fetele abuzate sexual trebuie să facă închisoare, pentru că sunt frumoase).
Ar trebui să ne deschidem mintea și să înțelegem ca Evul Mediu s-a terminat în urmă cu aproape 300 de ani, că astăzi avem acces la cea mai mare sursă de informare și că prin educație începe schimbarea.
