Sigur că lumea astăzi deplânge morțile din țara vecină și simte durerea unui război care parcă nu se mai încheie, punând în fiecare zi pe răboj alte și alte vieți sfâșiate.
Sigur că e normal să ne doară pe toți faptul că ucrainenii stau în fața rușilor ca să nu stăm noi. Și dacă nu ne doare asta, atunci înseamnă fie că propaganda și-a îndeplinit rolul perfect, fie că avem niște probleme serioase de raportare la normele morale universale.
Dar ce e clar acum, când patru ani s-au dus, luând cu ei destine, sacrificii și speranțe, luând cu ei copii, luând mame, luând bunici, luând părinți, e faptul că anii ăștia ar fi trebuit să nu fi fost deloc într-o lume normală.
Într-o lume normală, Putin n-ar fi fost încurajat de americani practic să continue agresiunea asupra unei țări suverane. Într-o lume normală, un astfel de abuz ar fi fost cumva stopat înainte să distrugă atât de mult și atât de semnificativ. Sunt patru ani de când omenirea pare să nu mai funcționeze în parametrii normalității și nu e niciun semn sau indiciu că lucrurile s-ar schimba la un moment dat.
În realitate pare că eroii sunt tot mai singuri. Iar moartea e tot mai greu de stăvilit. Iar noi nu mai facem front comun pentru a ne sprijini unii pe alții, ci privim dincolo de graniță cu un ochi adesea critic. Căci la asta s-a ajuns pe fondul propagandei.
Am mai zis-o și o să o tot zic: s-a văzut cu adevărat cum sunt românii atunci, la începutul invaziei. Când mii de oameni se duceau la graniță cu tot ce aveau mai bun prin case ca să ajute pe semenii lor greu încercați.
Azi, după atâta propagandă, am ajuns să nu mai vedem decât mașinile scumpe ale celor care oricum au plecat din infern. Și uneori chiar să îi condamnăm pe cei care, în spirit profund suveranist, luptă până la capăt pentru țara lor.
Acești patru ani ar fi trebuit să nu fie.
Dar faptul că azi vorbim despre ei are în el însuși o vină adâncă, care ține de o structură morală ce stă să se prăbușească. Și nu știm ce monstru se va ridica peste ea.
