Doamna aceasta este acuzată de faptul că, pe când instrumenta un dosar în 2017, nu a predat probele video care îl surprindeau pe episcopul Onilă în timp ce întreținea raporturi intime cu elevii de la seminar și nu a disjuns cauza către parchetul competent pentru soluționarea faptelor de abuz sexual.
Ancheta aceea s-a redeschis câțiva ani mai târziu, grație jurnaliștilor de la Să Fie Lumină, care au și rezolvat cazul. Căci, trebuie s-o spunem și pe asta: în România jurnaliștii rezolvă aproape întotdeauna mai multe decât autoritățile de aplicare a legii.
Iar împotriva Cristinei Chiriac a fost depusă o plângere de către un fost polițist judiciar din DNA Iași, care o acuza de favorizarea infractorului. Nu că ar fi contat vreodată pentru cineva treaba asta. Dar spun, ca să fie peisajul conturat clar.
Întrebată, deci, acum, la interviu, dacă își reproșează ceva în povestea asta, Cristina Chiriac a spus clar: “Nu”.
Un “Nu” care pe mine m-a lovit în plex și m-a lăsat un pic fără respirație. Deci după ce a ignorat probe video care arătau comiterea unui abuz sexual de către un om al bisericii asupra unor elevi și a favorizat astfel pe omul bisericii, lăsându-i calea deschisă către alte abuzuri, doamna în cauză nu are nimic să își reproșeze.
Și mi-am dat seama atunci că poate așa simt toți. Și ăia care trebuiau să rezolve dosarul Revoluției, ca să nu ne fie istoria democrației o rană de nevindecat, și ăia care trebuiau să rezolve dosarul 10 August, ca să simtă niște oameni că n-au luptat degeaba pentru puțina democrație pe care o mai avem azi, și judecătoarea aia care achita un violator pe baza ideii că minora nu s-a plans părinților, deci a consimțit, și procurorii ăia care au ținut la sertar dosarul uciderii unei fetițe de un medic beat până s-a prescris…
Adică niciunul dintre oamenii ăștia și alții ca ei nu își reproșează chestii din astea: că oamenii au suferit și din cauza lor, nu doar a abuzatorilor și criminalilor lor direcți. Ei consideră că astea sunt riscurile meseriei, cel mai probabil. Și n-au nimic să-și reproșeze. Doar nu o să-ți iasă toate dosarele perfect, nu?
Marea problemă în țara asta pare să fi rămas cu adevărat justiția. Toate celelalte se mai pot rezolva, la o adică. Dar dacă justiția nu se stabilizează pe principiile ei și nu se întoarce către sine pentru a se remedia, atunci suntem cu toții într-o uriașă problemă. Și sigur, au fost niște oameni din Justiție care au ieșit în față și au spus ce se întâmplă când sună Lia, încă dinainte ca Lia să fi sunat.
Și da, i-am ascultat. Și am ieșit în stradă pentru ei. Și am spus că e bine ca ei să fie protejați în spiritul misiunii pe care chiar ei o au pe lume, și anume Dreptatea. Căci da, Justiția se ocupă cu Dreptatea, în caz că unii au uitat. Precum doamna de la Iași. Care consideră, iată, că nu e nimic care să te roadă pe interior după ce ai lăsat un abuzator sexual în haine preotești să abuzeze mai departe elevi…
O avea oare vreun rost să îi spună cineva doamnei în cauză că alții astăzi nici nu s-ar mai simți oameni, dacă ar fi fost atunci în locul ei? Probabil că nu. Căci, atunci când n-ai nimic să-ți reproșezi, n-ai niciun dubiu. Ai doar certitudini. Pe baza cărora Dreptatea nu se prea poate face. Dar e ciudat acum să mai vorbim de Dreptate, când țara asta e invadată de balauri de tot felul. Și nimeni nu mai știe să se lupte cu ei, pentru că toți s-au legat la ochi. Nu ca să fie imparțiali. Ci ca să nu mai vadă nimic.




