Am fost si eu copil. Nu aveam darurile tehnologiei pe care lumea de astǎzi le oferă celor mici. Dar sigur am avut inocența lor. Căci.. sǎ crești… e foarte simplu, să rămâi copil în interiorul tău.. mai greu. Dar cei care reușesc să păstreze acest dar, pe veci vor fi fericiți. Fiindcă ceva neatins de greutate, suferințǎ sau deznădejde, precum trăirea de copil, n-are cum să moarǎ niciodatǎ.
Cam de aici am vrut să plec cu scrierea de față. Sunt profesor, mai exact învățător, trăind printre copii de o bună bucată de vreme, m-am molipsit de ei. De exuberanța lor, de zâmbetele lor, de viața pe care, ca niște duhovnici ai vitalității, o saltă în privirile tuturor.
Am ales să primesc în inima mea 25 de copii, de prin 2021. Vorbim de 25 de perechi de ochi curioși și neobosiți. Pe toți i-am purtat ani la rândul pe valurile creșterii. Am trecut prin furtuni și zile însorite. Suferința lor a fost, deopotrivă, și a mea.
Entuziasmul, furia și teama ne-au copleșit ca pe un singur trup. Dar niciodată nu ne-am gândit că acest „împreună” are termen de expirare. Căci așa e cu lucrurile frumoase. Ai impresia că vor ține la nesfârșit. Uitând că, de cele mai multe ori, au ceasul cu baterii slabe. Dar mă consolează gândul că e ceva ce rămâne și după, până în ultima clipă a vieții noastre – amintirea. Da, acea umbrǎ neastâmpǎrată care refuză să dispară, chiar și în preajma luminii, o umbră de care nu ne temem, una care ne ridică nostalgia în piept și ne transpune cu zeci de ani înapoi.
Învățǎtor fiind, m-am atașat de ei. Cunosc vulnerabilitățile fiecăruia la fel cum le știu și calitățile. M-am rezemat în ceea ce are bun fiecare, pe umeri tari sau șubrezi, încă ezitanți.
Îmi vor lipsi. Îmi vor lipsi cu toții. De la A și pân’ la Z. Și de la Z și pân’ la A. Și știu că nu-i voi da uitării. Cum știu că o parte din mine va migra în faldurile conștiinței lor.
