Acea dezbatere pe tema sănătății mintale a copiilor de la Parlament a fost cadrul perfect pentru a se putea vedea foarte limpede realitatea rupturii dintre noi și ei. Ei fiind cei care ne conduc. Și noi fiind acești cetățeni din ce în ce mai apatici care, din când în când, cu ochii în lacrimi, mai îndrăznim să spunem ce ne doare. Realitatea aceasta a izbucnit brutal în mijlocul unui eveniment oficial.
O elevă, cu lacrimi în ochi, a avut curajul să spună public ceea ce mii de copii trăiesc în tăcere. Faptul că școala românească îi sufocă, îi reduce la teste, teme și presiune, fără să le ofere sens, curiozitate sau încredere în ei înșiși. A cerut proiecte. A cerut lucruri din care să învețe. A cerut, de fapt, să fie văzută.
Exact în acel moment, ministrul Educației îi demonstra că nu este văzută. Că nu merită atenție.
Nu există metaforă mai crudă pentru ruptura dintre conducătorii acestui sistem și copiii care încearcă să supraviețuiască în el. În timp ce eleva vorbea despre nevoia de atenție și validare, ministrul era absorbit de telefon. Absent.
Ulterior, a dat o justificare, crezând că astfel repară ceva. Dar explicația oferită ulterior nu doar că nu lămurește momentul, ci îl face și mai grav. În realitate, aici nu era despre justificări, ci ar fi trebuit să fie despre niște scuze sincere.
Iar justificarea mi s-a părut de un penibil absolut, pentru că, în primul rând, nu o cred deloc.
Ministrul spune că lucrează obsesiv la un proiect de digitalizare, că aproape nu mai doarme și că, în timpul discursului, primea mesaje de la colegi fix despre acel proiect. Iar obsesia asta de a rezolva proiectul l-a acaparat atât de tare, încât nu a auzit un copil plângând. Dacă ești așa de prins cu proiectele, de ce nu stai tu liniștit să te ocupi de ele? De ce să te duci la un eveniment doar ca să ocupi un loc în spațiu? Și dacă e așa de greu să fii ministru și simți că ai dat în greu, de ce nu te duci tu acasă și lași la Educație pe cineva care chiar e interesat de ce au de spus elevii. Că despre ei ar trebui să fie totul, nu?
Or, dacă tu ai altă treabă decât să asculți elevii, nu ne lăsa să te reținem!
Și ne mai întrebăm de ce stăm prost la Educație. Ce a făcut acest ministru la evenimentul acela e, în primul rând, o lipsă crasă de educație. Și inclusiv felul în care se justifică e definiția lipsei de educație. Funcția de ministru nu înseamnă doar proiecte, hârtii și prezentări PowerPoint. Înseamnă, înainte de orice, capacitatea de a înțelege oamenii pentru care pretinzi că muncești. Și mai ales pe elevi.
Pentru că educația nu începe cu digitalizarea. Nu începe cu platforme și strategii. Educația începe în momentul în care un copil vorbește, iar adultul din fața lui îl ascultă cu adevărat.
Și aici e marele eșec al acestui ministru, dar și al celorlalți, de dinaintea lui. Căci toți au eșuat. Nu administrativ. Uman.
Ce s-a văzut în acel moment nu a fost doar lipsa de atenție a unui om obosit. A fost expresia unui sistem întreg care, de ani de zile, privește elevii de sus, formal, rece și birocratic. Un sistem care cere performanță, dar oferă foarte puțină empatie. Care vorbește obsesiv despre reforme, dar ignoră exact vocile pe care ar trebui să le audă prima dată.
Și poate că aici este adevărata tragedie: fata aceea nu vorbea doar despre experiența ei. Vorbea despre generații întregi de copii care au crescut într-o școală unde frica a fost confundată cu disciplina, unde umilința a fost numită exigență și unde creativitatea a fost sufocată de conformism. Iar când cineva are curajul să spună asta cu voce tare, răspunsul sistemului este un ministru cu ochii în telefon.
Apoi ne mirăm că România arată așa cum arată. Ne mirăm de lipsa de implicare, de agresivitatea din societate, de analfabetismul funcțional, de incapacitatea oamenilor de a gândi critic. Dar toate acestea nu apar din senin. Sunt rezultatul unei educații tratate superficial, ani la rând, de oameni care au confundat conducerea unui sistem cu administrarea propriei imagini publice. Nu sărăcia este singura noastră dramă. Nici lipsa de șanse. Marea problemă este că prea mulți dintre cei care au condus educația au făcut-o cu ochii în altă parte.
Iar imaginea ministrului care ignoră un copil ce vorbește despre suferința lui nu este doar un incident. Este fotografia fidelă a unui sistem care a uitat ce rol are el, de fapt.
