Mai ales într-o țară în care aproape 40% dintre adulți se află în zona analfabetismului funcțional la citire și calcul. Poate că o lege ar fi suficientă într-o țară care nu s-ar afla constant la coada clasamentelor europene privind lectura, ponderea absolvenților de studii superioare sau finanțarea educației și cercetării. România nu este acea țară.
Și, sigur, cineva trebuie să înceapă de undeva, doar că începutul nu poate fi desprins de zecile de ani în care educația a fost tratată ca o problemă care poate fi amânată până la următorul buget, următorul ministru sau următoarea reformă. Schimbarea reală se va măsura probabil în generații. Dar măcar generațiile următoare ar putea fi mai greu de manipulat decât cele de astăzi.
Ani întregi, politicienilor le-a convenit un electorat care pune puține întrebări, numai că există un detaliu pe care poate nu l-au anticipat: un cetățean ușor de manipulat de acasă este la fel de ușor, poate chiar mai ușor, de manipulat de la distanță. Partidele românești alocă milioane pentru campanii electorale, dar acum inteligența artificială poate produce o narațiune, imaginile care să o susțină și zeci sau sute de variante ale aceluiași mesaj cu câțiva dolari. Așa cum am observat cu toții, tehnologia se schimbă mult mai repede decât legislația.
Proiectul privind „limitarea propagării prin platforme online foarte mari, a conținutului ilegal, care incită la ură, sau care pe teme majore de interes național, manipulează prin utilizarea malitioasă a tehnologiei, cu scopul inducerii în eroare a opiniei publice” a fost adoptat tacit anul trecut de Senat și a revenit în discuție în această perioadă, după cazul „ambulanța neagră”. De la adoptarea de către Senat și până acum, însă, numai în domeniul inteligenței artificiale s-a înregistrat un avans considerabil, producerea industrială de text, imagini, voci și videoclipuri sintetice a devenit mai ieftină, mai accesibilă și mai greu de identificat, iar operațiunile informaționale pot fi fragmentate între mii de conturi și mii de versiuni ale aceluiași mesaj. Proiectul nu acoperă adevărata problemă.
Textul stabilește că, pentru conturile utilizatorilor cu activitate sau locație declarată în România, platformele trebuie să își adapteze algoritmii astfel încât un „conținut cu potențial periculos” să nu fie transmis către mai mult de 150 de utilizatori. În această categorie intră, potrivit proiectului, conținutul „care incită la ură, xenofobie, antisemitism, sau care, pe teme majore de interes naţional, manipulează prin utilizarea malițioasă a tehnologiei, cu scopul inducerii în eroare a opiniei publice”. Pentru conținutul ilegal, proiectul stabilește eliminarea după 15 minute de la publicare, interval în care algoritmii platformei ar trebui să-l analizeze și să îl clasifice. Prima întrebare: de ce 150?
De ce nu 100, 500 sau 1.000? Ce se întâmplă la persoana 151? Devine dezinformarea periculoasă în acel moment? Există un studiu de impact care demonstrează că acesta este pragul la care o informație falsă începe să producă efecte sociale? Problema reală este însă alta. O asemenea limită privește postarea individuală într-un moment în care operațiunile informaționale nu mai trebuie să funcționeze printr-o singură postare virală. Dacă ai 10.000 de conturi, fiecare poate publica o variantă ușor diferită a aceluiași mesaj. Dacă fiecare ajunge la numai 150 de persoane, vorbim deja despre un potențial de 1,5 milioane de expuneri. Inteligența artificială face producerea acestor variații aproape banală. Cu alte cuvinte, încercăm să oprim postarea înainte să ajungă la persoana 151, în timp ce operațiunea poate publica alte câteva mii de postări.
Aici este una dintre problemele fundamentale ale proiectului: încearcă să răspundă unei amenințări informaționale din 2026 prin controlarea unității de conținut, în timp ce războiul informațional contemporan funcționează tot mai mult prin comportamente, rețele și amplificare coordonată.
Mai apare o problemă. Obligațiile sunt formulate pentru conturile cu „activitate sau locaţie declarate în România”. Dar ce facem cu un cont creat în Germania, Spania sau Irlanda care publică exclusiv pentru publicul român, dar care pretinde că publică pentru Republica Moldova? Ce facem cu rețele administrate din afara țării? Ce facem cu un cont a cărui locație declarată nu are nicio legătură cu publicul căruia îi este destinat conținutul? Am văzut în repetate analize cât de puțin spune localizarea declarată despre publicul vizat de un cont. Limba română poate fi un indiciu, dar nici ea nu poate deveni singură o delimitare geografică suficientă. Operațiunile informaționale nu respectă granițele administrative pentru simplul motiv că legea română le-ar prefera așa.
În acest punct, proiectul aruncă o mare parte din problemă în curtea Meta, TikTok, X și a celorlalte platforme. Sigur că acestea au o responsabilitate majoră, întrucât algoritmii lor pot amplifica manipularea, iar modelul economic bazat pe engagement a contribuit la transformarea emoției, furiei și fricii în resurse extrem de profitabile. Tocmai de aceea Uniunea Europeană a construit prin Digital Services Act obligații speciale pentru platformele foarte mari. Dar dacă singura concluzie a unei legi românești este că vom amenda platformele atunci când nu reușesc să rezolve problema pe care noi înșine nu am reușit să o definim suficient de clar, nu avem o strategie împotriva dezinformării, ci un mecanism de transfer al responsabilității.
Formulări precum „manipulează informaţii”, „induce în eroare” sau „teme majore de interes naţional” sunt suficient de largi încât să devină foarte greu de măsurat obiectiv. Ce reprezintă o temă majoră de interes național? Alegerile? Războiul din Ucraina? Energia? Neptun Deep? Deficitul bugetar? Un protest? O investigație jurnalistică privind o instituție a statului?
Și cine decide? Proiectul vorbește despre sesizări verificate de „instituţiile statului cu responsabilităţi în domeniu”, dar textul nu construiește aici mecanismul clar de care ar avea nevoie o intervenție atât de sensibilă. Cine califică informația? După ce standard? În ce procedură? Ce se întâmplă atunci când informația este incompletă, dar nu falsă? Cum este tratată satira? Dar o ipoteză jurnalistică? Dar o informație corectă la momentul publicării și infirmată ulterior? Mai ales, dezinformarea nu este sinonimă cu ilegalitatea.
O democrație are nevoie de instrumente pentru a se apăra împotriva manipulării informaționale. Nu-și poate permite însă să definească vag informația pe care statul o consideră periculoasă și apoi să ceară unui algoritm să decidă în 15 minute dacă aceasta trebuie să dispară.
Termenul de 15 minute introduce o problemă suplimentară. Dacă alternativa platformei este o sancțiune importantă, aceasta nu are niciun stimulent să petreacă prea mult timp analizând dacă o postare jurnalistică, documentară, satirică sau pur și simplu scoasă din context este legitimă. Cel mai sigur comportament comercial este eliminarea. Și ajungem într-un punct în care o lege construită pentru protejarea spațiului informațional poate produce probleme pentru libertatea de exprimare.
Nu este întâmplător că proiectul a întâmpinat obiecții instituționale. Consiliul Economic și Social, ANCOM și Consiliul Legislativ au avizat negativ inițiativa.
Bun, dar asta nu înseamnă că abandonăm ideea reglementării. Înseamnă că trebuie să reglementăm problema pe care o avem, nu una mai simplă pentru că este mai ușor de introdus într-un articol de lege.
Dacă vrem cu adevărat să discutăm despre manipularea informațională în 2026, întrebările relevante sunt altele. Cine produce conținutul? Cum este amplificat? Există coordonare între conturi? Distribuția este autentică sau artificială? Sunt utilizați boți sau agenți AI? Există finanțare în spate? Dacă da, de unde vin banii? Este același mesaj împins simultan prin sute sau mii de conturi? Conținutul este sintetic? Vedem o postare falsă sau doar o piesă dintr-o operațiune mult mai mare?
În forma actuală, proiectul identifică o problemă foarte reală a României anului 2026, dar încearcă să combată un război informațional de generație nouă prin controlul postărilor individuale.
Puțin spus, legea pare scrisă pe genunchi. Iar dacă rezultatul ei este să limităm răspunderea statului la amendarea operatorilor rețelelor sociale, atunci nu avem o lege pentru combaterea dezinformării. Avem o lege prin care statul încearcă să externalizeze gestionarea unui fenomen pe care clasa politică nu a reușit să îl înțeleagă și pe care nimeni nu pare foarte dornic să și-l asume. Și în logica politică, normal că nimeni nu își asumă, altfel nu s-ar mai putea cumpăra presa, nu s-ar mai putea finanța campanii online împotriva adversarilor politici (bazate pe, surpriză, dezinformare) și clar nu s-ar mai putea crea un dușman, de care politicianul are oricând nevoie și de care să-și protejeze electoratul.
Și totuși, poate cea mai importantă parte a proiectului nu se află în articolele sale, ci la finalul expunerii de motive: „Educația este factorul esențial care trebuie dezvoltat în paralel cu această reglementare, fiindcă spiritul critic asociat unui bagaj educațional consistent este cel mai eficient filtru pentru identificarea informațiilor false, însă adesea, oportunitățile tehnologice apărute odată cu dezvoltarea mai rapidă a tehnologiei, sunt cu un pas în fața gradului prin care educația reușește să fie unicul filtru”.
Aici, în sfârșit, diagnosticul este corect. Suntem o țară cu o vulnerabilitate educațională profundă și încercăm să rezolvăm consecințele ei la capătul lanțului, când informația falsă este deja pe TikTok sau Facebook. Apropo, ce facem cu rețelele mici, cu mai puțin de 45 de milioane de utilizatori activi lunar în UE, incubatoare de dezinformare, precum Telegram? Discutăm despre 150 de utilizatori și 15 minute după decenii în care educația a fost subfinanțată, alfabetizarea media a rămas marginală, iar gândirea critică a fost invocată mai des în discursuri decât construită sistematic în școală.
O lege poate obliga o platformă să limiteze distribuția unei postări, poate impune transparență, poate sancționa anumite comportamente și poate face operațiunile de manipulare mai costisitoare. Avem nevoie de asemenea instrumente, dar nicio lege nu poate instala gândire critică. Iar dacă vrem o societate mai greu de manipulat, trebuie să acceptăm partea neconvenabilă a răspunsului: rezultatele nu vor veni în 15 minute. Vor veni în ani și, probabil, în generații. Până atunci putem continua să numărăm utilizatorii. Unu, doi, trei… 149, 150. Iar operațiunea informațională va fi deschis deja alte o mie de conturi.
