„România suntem toți: cum a cucerit haosul politic Uniunea Europeană” este titlul ales de publicația spaniolă, care pornește de la eșecul președintelui Nicușor Dan de a găsi, până acum, o formulă pentru instalarea unui nou guvern și de la opoziția PSD față de ultima sa propunere pentru funcția de premier, europarlamentarul Siegfried Mureșan.
România este însă doar începutul poveștii. El Confidencial pune situația de la București lângă experiența Bulgariei, blocajele politice din Franța, Polonia sau Spania și dificultățile guvernamentale din Germania, Belgia și Țările de Jos, iar concluzia este mai puțin despre fiecare dintre aceste țări în parte și mai mult despre ceea ce se întâmplă atunci când instabilitatea lor ajunge la Bruxelles.
România și riscul ca ieșirea din criză să întărească AUR
Publicația spaniolă descrie Bucureștiul ca fiind prins într-o „criză politică permanentă”, după căderea guvernului condus de Ilie Bolojan, și nu vede perspective pentru o rezolvare rapidă, mai ales în condițiile nemulțumirii PSD față de desemnarea lui Siegfried Mureșan.
Analiza face apoi o comparație cu Bulgaria, țară care a trecut prin opt rânduri de alegeri între 2021 și 2026, după ani de instabilitate politică declanșată pe fondul protestelor împotriva corupției. Potrivit scenariului descris de El Confidencial, Bulgaria a obținut în cele din urmă stabilitatea politică pe care nu o mai avusese de ani întregi, însă într-o formă foarte diferită de cea imaginată la începutul crizei: prin ascensiunea lui Rumen Radev și a unei puteri apropiată de Moscova.
De aici vine și avertismentul privind România: criza se poate încheia, dar rezultatul ieșirii din criză poate fi consolidarea tocmai a forțelor politice care au crescut pe fondul nemulțumirii față de partidele tradiționale. În acest caz, AUR.
„România ar putea ajunge să iasă din spirala necontrolată a haosului politic prin consolidarea AUR”, notează publicația.
Este, de fapt, una dintre ideile care traversează întreaga analiză: instabilitatea prelungită nu produce obligatoriu revenirea la centrul politic, iar electoratul obosit de coaliții fragile, guverne care cad și negocieri fără rezultat poate ajunge să caute stabilitatea în afara partidelor care au administrat până atunci sistemul.
Bucureștiul nu este o excepție
O parte dintre cauzele instabilității din România și Bulgaria sunt specifice regiunii, consideră El Confidencial, printre ele aflându-se volatilitatea unor partide construite în jurul unei singure personalități sau al unui om de afaceri, ascensiunile și prăbușirile rapide ale formațiunilor politice, bazele electorale fragile și corupția. Problema este că efectele seamănă din ce în ce mai mult cu ceea ce se întâmplă și în state occidentale cu tradiții politice foarte diferite.
În Polonia, Donald Tusk are majoritate parlamentară, dar se confruntă cu președintele ultraconservator Karol Nawrocki, care poate folosi dreptul de veto pentru a bloca reformele prin care guvernul încearcă să desfacă o parte dintre schimbările introduse în perioada în care Lege și Justiție (PiS) s-a aflat la putere.
Franța se confruntă, în schimb, cu consecințele alegerilor legislative anticipate convocate de Emmanuel Macron după scrutinul european din 2024, care au lăsat o succesiune de premieri incapabili să construiască stabilitate politică.
Spania are un guvern minoritar condus de Pedro Sánchez, care nu a mai reușit să adopte un nou buget general din 2023, în timp ce Belgia rămâne exemplul clasic al negocierilor interminabile pentru formarea guvernelor. În Țările de Jos, după experiența guvernamentală a extremei drepte conduse de Geert Wilders, anul 2026 a adus un guvern minoritar al liberalilor proeuropeni.
Nici Germania nu mai oferă imaginea stabilității politice care a făcut-o timp de decenii unul dintre pilonii Uniunii. CDU traversează o criză sub conducerea cancelarului Friedrich Merz, în timp ce Alternativa pentru Germania (AfD) conduce în sondaje.
Există, desigur, diferențe uriașe între aceste cazuri și ar fi forțat să vorbim despre o singură criză politică europeană. El Confidencial identifică însă o consecință comună: guverne mai slabe, coaliții mai complicate și lideri care au tot mai puțin spațiu politic pentru compromisuri.
Când crizele naționale ajung la Bruxelles
Uniunea Europeană a devenit în ultimele decenii, scrie El Confidencial, un mecanism care funcționează în mare măsură prin gestionarea crizelor. Războiul, energia, migrația, pandemia, securitatea sau economia au împins tot mai multe decizii importante către Consiliul European, acolo unde șefii de stat și de guvern trebuie să ajungă la compromisuri pe care apoi să le poată susține acasă.
Problema apare atunci când oamenii care intră în sala Consiliului European nu mai au suficientă putere politică în propriile capitale.
Un premier care conduce o coaliție fragilă, un cancelar aflat în cădere în sondaje sau un președinte care se confruntă cu un parlament ostil poate negocia la Bruxelles, dar îi va fi mult mai greu să transforme compromisul european într-o decizie acceptabilă politic acasă.
Germania oferă deja un exemplu concret prin fenomenul cunoscut drept „votul german”: atunci când ministerele controlate de partide diferite ale coaliției nu reușesc să stabilească o poziție comună, reprezentanții Germaniei ajung să se abțină în deciziile europene.
Deci instabilitatea de la București nu mai rămâne doar la București, la fel cum blocajul de la Paris nu rămâne doar o problemă franceză.
Problema Parisului și Berlinului devine problema Europei
Cel mai important semnal de alarmă din analiza spaniolă privește însă cele două capitale care au reprezentat mult timp motorul politic al Uniunii.
„Macron și Merz sunt cadavre politice”, scrie El Confidencial, descriind un președinte francez care se apropie de finalul unei lungi perioade la Élysée fără să fi reușit reformarea profundă a Franței și un cancelar german ajuns în cele din urmă la putere după ani de lupte interne în CDU, dar care se confruntă acum cu deteriorarea poziției electorale.
Europa a mai trecut prin perioade în care Parisul și Berlinul nu s-au înțeles. Diferența semnalată acum de publicația spaniolă este că problema nu mai ține numai de divergențele dintre cele două guverne, ci și de slăbiciunea lor internă. Iar o Uniune care trebuie să ia decizii într-un context internațional tot mai dificil se trezește astfel cu lideri care au mai puțină autoritate acasă exact în momentul în care ar avea nevoie de mai multă putere pentru a negocia în exterior.
Ce înseamnă stabilitate
Există însă și o a doua concluzie, poate mai relevantă pentru România. Italia a trecut deja, în lectura El Confidencial, printr-un asemenea proces. O țară cunoscută pentru instabilitatea aproape permanentă a guvernelor sale a ajuns la o perioadă de stabilitate sub Giorgia Meloni, politician care a pornit de la periferia post-fascistă a politicii italiene și a ajuns să ocupe poziția dominantă în dreapta tradițională.
Bulgaria ar fi parcurs o traiectorie asemănătoare, deși în alte condiții și cu alți actori: ani de alegeri repetate și instabilitate au fost urmați de apariția unei formule politice stabile, dar mult diferite de ceea ce sperau protestatarii care ieșiseră inițial în stradă împotriva vechiului sistem.
De aici vine întrebarea pe care analiza spaniolă o lasă pentru România. Criza de la București se va încheia, într-un fel sau altul, dar problema este ce va rămâne după ea. Instabilitatea prelungită nu erodează numai guvernul aflat temporar la putere, ci poate eroda încrederea în întregul mecanism prin care partidele tradiționale încearcă să producă majorități, iar atunci când fiecare nouă negociere se termină cu încă un eșec, promisiunea celui care spune că poate reforma complet jocul devine mai ușor de crezut.
