Sunt cuvintele unei femei de vârstă mijlocie, despre care am putea spune, la o primă vedere și dacă am întâlni-o în alt context, că e vreo profesoară pe la o școală gimnazială. Pronunță cuvintele corect, cu grijă la pauzele de respiro, știe să genereze un efect dramatic al discursului. Poartă ruj roșu pe buze. Și este îmbrăcată cu o haină maron din piele. N-ai zice în nicio situație că e o asistată social care nu are treabă acasă, așa că își petrece vremea pe la Arestul Central, împreună cu niște oameni pe care nu-i prea cunoaște. Pentru că, cel mai probabil, nici nu e.
În ziua în care judecătorii au revenit asupra deciziei de a-l aresta preventiv pe Călin Georgescu, noi toți am putut vedea niște manifestări extrem de stranii ale oamenilor care îl susțin. Erau femei care urlau ca și cum ar fi trecut printr-o operație fără anestezie, dar și bărbați cu ochii plini de lacrimi care spuneau rugăciuni amestecate cu imprecații dintre cele mai greu de ascultat. Rămâne celebră imaginea acelei femei care s-a dus la Arestul Central cu un cort, în care s-a cazat cu fiica ei minoră. Așa cum memorabile vor rămâne grimasele isterice ale unei femei de vârstă mijlocie, cu un steag în mână, care urlă necontrolat la aflarea veștii că Georgescu va fi, totuși, arestat.
Iar acum, pe măsură ce zilele trec, fanii lui Georgescu stau în zona Arestului Central, pe care l-au luat în stăpânire și, pe lângă faptul că strigă zi și noapte, fac ritualuri de înmormântare pentru jurnaliștii care nu sunt de acord cu ei. Mai mult, pe rețelele de socializare, preponderent Tik Tok, se face la foc continuu conținut violent, care e împins de rețele pentru că generează engagement. Acești oameni amenință autoritățile statului și susțin că vor ataca instituții publice pentru a obține dreptate pentru Georgescu.
Dincolo de acuzațiile care îl vizează pe fostul candidat la prezidențiale și dincolo de disputa politică, imaginile ridică o întrebare mai dificilă: ce se întâmplă, de fapt, cu oamenii care au ajuns să-l privească pe Georgescu nu doar ca pe un politician, ci ca pe un salvator? Ce e acest „Efect Mesia” în cazul Georgescu?
INVESTIGATORIA a vorbit despre asta cu sociologi, psihologi, un psihiatru, un profesor de științe politice și un cercetător în etică aplicată. Explicațiile lor nu sunt identice. Unii vorbesc despre abandon social, alții despre pandemie, despre neîncrederea în instituții, despre algoritmii rețelelor sociale, despre fanatism sau despre contagiune emoțională. Dar aproape toți ating, într-o formă sau alta, aceeași idee: nu îl poți înțelege pe Georgescu fără să înțelegi oamenii care au ajuns să creadă în el.
„O societate care își cere vizibilitatea”
Profesorul universitar doctor Andrei Țăranu vede ceea ce se întâmplă la Arestul Central ca pe expresia unei societăți care, înainte de orice, vrea să fie văzută.
„Ce vedem acum la Arestul Central e o societate care își cere vizibilitatea, care dorește să se exhibe, să se facă văzută. Noi pe oamenii ăștia nu i-am văzut așa până la pandemie”, spune profesorul.
Pentru el, fenomenul nu este fără precedent. În România interbelică a existat episodul de la Maglavit, în jurul lui Petrache Lupu. Nu este, în opinia sa, întâmplător că astfel de manifestări apar în perioade de anxietate colectivă și de criză.
„În România au mai fost manifestări de tipul acesta prin anii 30, la Maglavit. Fenomenele astea apar atunci când oamenii se simt abandonați și au nevoie de cineva pe care să îl cheme în ajutor. Petrache Lupu a apărut în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial și era atunci un sentiment de agresiune și violență în societatea românească în 1936. În Franța și Portugalia au apărut fenomene similare în preajma Primului Război Mondial. Deci sunt fenomene cauzate de evenimente naționale sau globale violente.”
În interpretarea sa, pandemia de COVID-19 a reprezentat momentul în care o parte a anxietății societății românești a ieșit la suprafață.
„La noi eu cred că pandemia a fost cea care a generat violența asta. Și nu doar la noi. Uitați-vă în Statele Unite! La noi pandemia s-a calat pe incapacitatea statului de a comunica cu cetățenii și pe o stare de anxietate colectivă pe care unele societăți au reușit să o dreneze comunitar.”
Profesorul dă exemplul Italiei, unde oamenii cântau de la balcoane în perioada izolării.
„Cum am și o mică existență paralelă la Napoli, vă pot spune că în pandemie acolo oamenii cântau pe balcoane și mai eliminau astfel din anxietate. În timp ce la noi așa ceva nu s-a petrecut. La noi statul ori a fost extrem de agresiv, ori extrem de lax și a trecut de la o extremă la alta foarte repede.”
De aici, spune Țăranu, s-ar fi consolidat o neîncredere care avea să devină fertilă pentru discursurile bazate pe conspirație, magie și respingerea autorității.
„Și de aici a apărut sindromul de negare. Atunci a ieșit la suprafață spiritul acesta magic, pentru că mai bine ne ungem cu seu de broască decât să ne vaccinăm, pentru că nu avem încredere în autorități și pentru că noi nu știm ce e în vaccin. Așa că ne temem să ne apară solzi și coadă.”
De la furie la rugăciune
Imaginile de la Arestul Central au și o componentă religioasă destul de puternică. Oamenii care protestează pot fi văzuți nu doar strigând, ci și rugându-se. Pentru unii dintre experții consultați de noi, această combinație între revoltă, credință și adorarea unui personaj politic este esențială pentru înțelegerea fenomenului.
Andrei Țăranu observă o trecere aproape instantanee de la furie la pioșenie: „Am văzut, și asta e în legătură directă cu sindromul religios, întreținut probabil și de o parte din BOR, pentru că, atunci când a fost arestat Georgescu, după ce niște persoane s-au isterizat și au făcut în toate felurile, s-au așezat în grup și au început să spună rugăciuni.”
Profesorul atrage însă atenția că oamenii din aceste grupuri nu trebuie tratați ca un bloc omogen.
„Deci vedem niște oameni care încep prin a avea reacții violente pentru ca mai apoi să se retragă în spatele unui zid de pioșenie mimată. De multe ori, la unii dintre ei, nu la toți, că unii sunt manipulați de cei care sunt cu megafoane, dar sunt unii dintre ei care se automanipulează.”
Iar aici apare una dintre cele mai sensibile imagini ale fenomenului: părinții care își iau copiii cu ei la protest și rămân acolo perioade îndelungate.
„Adică mamele alea care se duc acolo cu copiii sunt într-un asemenea fenomen de automanipulare. Se pun sub o protecție cvasi-divină pe care au învățat-o în comunitatea originară, au practicat-o în spațiul lor religios și acum o practică în spațiul lor familial.”
Țăranu introduce însă o întrebare pe care societatea o evită adesea: nu doar „ce este în neregulă cu oamenii aceștia?”, ci și „ce s-a întâmplat cu ei până să ajungă aici?”.
„O altă explicație ar putea fi aceea că noi avem prea puțină asistență socială. Într-un caz în care o mamă s-ar fi dus cu copilul și l-ar fi ținut cu zilele la un protest, într-o țară nordică, ar fi fost fie pedepsită, fie se duceau niște angajați ai statului preocupați cu asistența socială să îi întrebe pe oamenii ăia ce e cu ei. Pe noi nu ne interesează asta. Noi doar le punem etichete. Dar nu ne întrebăm de ce au ajuns așa. Sigur, nici ei nu ar putea răspunde la asta foarte coerent.”
„Georgescu e Dumnezeu pe pământ a doua oară”
Sociologul Gelu Duminică vorbește direct despre fanatism, dar face o distincție importantă: nu toți cei care se află la Arestul Central sunt, în opinia lui, manipulați sau plătiți.
„Ce se întâmplă acum cu acești oameni de la Arestul Central e un tip de fanatism, care are explicații sociologice și psihologice. Eu nu o să vorbesc despre cele psihologice, că nu sunt specialist, dar le voi explica pe cele sociologice, care sunt evidente.”
Explicația sociologică pornește de la două nevoi foarte omenești: validarea și apartenența.
„Omul are nevoie de validare și de apartenență la un grup. Mulți dintre cei aflați acolo nu sunt nici manipulați, nici plătiți. Nu îi excludem nici pe aceștia, însă. Dar eu o să vorbesc despre oamenii de bună-credință. Ei au fost excluși istoric și sunt dezamăgiți, leșinați și, în momentul acesta, au găsit pe unul în care se regăsesc.”
Duminică folosește o comparație puternică, preluată de la o colegă de-a sa: „Loverboy”.
„O colegă de-ale mele l-a numit pe Georgescu «Loverboy», adică reușește să producă reacția psihologică doar la un anumit tip de oameni. Adică fetele care sunt echilibrate, văzute în familia lor, validate, foarte rar spre deloc se duc către un Loverboy și se mărită cu el în două săptămâni, ca pe urmă să fie trimise la produs . Părerea mea e că în momentul de față noi vorbim doar despre o anumită categorie a populației, despre o tipologie anume, istoric abandonată și care transferă în zona de reprezentare publică toate credințele lor. Acum cred și ei în cineva.”
Sociologul spune că mecanismul este unul de vulnerabilitate și identificare. În acest punct apare din nou comparația cu Maglavit.
Georgescu e Dumnezeu pe pământ a doua oară. Fenomenul mi se pare similar cu Maglavit. Adică singurul fenomen care seamănă cât de cât cu isteria de acum creată în jurul acestui Georgescu este Maglavit, în care oameni din toate sferele cred vorbele unui om care îi vede. De data asta trebuie să ne uităm la efectele abandonului, la faptul că o parte din societatea asta a noastră a fost abandonată, a venit Făt Frumos pe cal alb și s-a adresat lor. Și uită-te la cum e Georgescu: la voce, la tonalitate, la prezență. Aici intervine zona de manipulare și de creație artificială care e în spatele lui. Cum a devenit el mare? A devenit mare într-o perioadă în care lumea era total dezinteresată de politică și de alegeri. Și el a folosit Tik-Tok-ul ca să ajungă la acești oameni mulți și abandonați. Dacă te uiți la mesajele lui de campanie, vei vedea că el adresa niște mesaje foarte simple și clare: credință, iubire de neam și valori. Pe care în sine nu le poți contesta. Iar el a adresat chestiile astea. Din punct de vedere sociologic, avem „efectul Mesia”. Nu e nimic nou sub soare..”
Pentru Duminică, cheia nu este doar ceea ce spune Georgescu, ci faptul că mesajul său a ajuns la o categorie de oameni care se simțea deja ignorată.
Sociologul consideră că succesul lui Georgescu nu poate fi separat de modul în care a comunicat și de platforma pe care a făcut-o.
„Dacă te uiți la mesajele lui de campanie, vei vedea că el adresa niște mesaje foarte simple și clare: credință, iubire de neam și valori. Pe care în sine nu le poți contesta.”
Iar TikTok-ul, spune Duminică, a oferit exact mediul necesar pentru ca mesajul să ajungă la cei cărora le era adresat.
„Cum a devenit el mare? A devenit mare într-o perioadă în care lumea era total dezinteresată de politică și de alegeri. Și el a folosit Tik-Tok-ul ca să ajungă la acești oameni mulți și abandonați.”
Dar există și un al doilea mecanism: conflictul dintre cele două Românii.
„Cred că trebuie să ne uităm și la cum a reacționat bula asta bună, că asta i-a unit și mai tare. Că bula bună i-a etichetat și i-a umilit și ăștia au zis: «Bine, bă, că ești tu deștept! Ia să vezi acu!» Atunci când nu construiești punți, nu ar trebui să te întrebi de ce celălalt rămâne pe baricada lui.”
Astfel, spune sociologul, disputa politică s-a transformat într-o identitate.
„Nu e Georgescu problema”
Poate cea mai importantă nuanță din analiza lui Gelu Duminică este că, în opinia sa, fenomenul nu poate fi redus la personalitatea lui Călin Georgescu.
„Marea problemă rămâne alta: cine l-a creat pe Georgescu? Vorbesc foarte serios! Nu e Georgescu problema. Un tip ca Georgescu nu poate să apară singur. El poate să apară, dar e transferat în zona de păcălici sau de lider de către un construct întreg.”
Duminică susține că succesul lui Georgescu trebuie analizat prin prisma mecanismelor care l-au făcut să ajungă la un asemenea nivel de vizibilitate și influență.
„El a devenit lider nu pentru ce spune, ci pentru că a fost împins al naibii de bine, de către oameni care au știință de carte și care cunosc toate mecanismele sociologice și psihologice care au fost implicate în creșterea lui.”
Sociologul insistă însă că această critică nu trebuie transformată într-o condamnare colectivă a celor care îl susțin.
„Nu aș pune anatema pe oamenii ăia, sunt convins că sunt la fel ca mine și că au aceleași dorințe: să trăim mai bine și să fie pace. În realitate, acești oameni sunt victime. Dacă vrei o comparație, în cartier unul ca Georgescu este numit «săgeată», adică e cel pe care îl trimit la înaintare băieții șmecheri să ceară banii de la fraieri. Marea problemă e să aflăm cine sunt păpușarii din spate.”
Iliescu, Georgescu și nevoia de salvator
Profesorul Andrei Țăranu amintește că România a mai traversat momente în care un politician a fost investit cu o aură aproape mesianică. În 1990, spune el, sute de mii de oameni îl vedeau pe Ion Iliescu drept omul care îi salvase de Ceaușescu și care era amenințat de „forțe obscure”.
“Am auzit că se fac și icoane cu Călin Georgescu și am văzut chiar la dumneavoastră comparația cu vremea în care Iliescu stătea lângă icoane. Nu știu ce să spun. E, în ambele situații, o formă de mesianism. Doar că atunci era pe ideea: “Iliescu apare, soarele răsare”. Îmi amintesc că am văzut o chestie de genul ăsta la Iași, în 1990, în aprilie, când au venit, fără să-i aducă cineva cu autocarul, aproape un milion de oameni care veniseră să îl vadă pe Iliescu. Doar că atunci era un fel de idee, tot irațională, că Iliescu îi scăpase de Ceaușescu și credeau că Iliescu era amenințat de aceste forțe obscure. Și, la un moment dat, Iliescu a zis că oamenii erau manipulați de Opinia Studențească, că scriau lucruri care nu se întâmplaseră.
Ei, imaginați-vă că toată lumea aia, un milion de oameni, a început să strige: “Moarte studenților!” Unii dintre ei având copii studenți! Eu, fiind student atunci și uitându-mă ca la ceva suprarealist. Deci au mai fost vremuri ciudate, doar că atunci starea aceea a durat foarte puțin. La fix doi ani de la momentul acela, a venit în campanie electorală prezidențială Iliescu la Iași și nu era nimeni, nu mai era niciun om. Ba chiar cred că erau câțiva care veniseră să îl fluiere. Deci sutele de mii de oameni se topiseră ca zăpada la soare. Asta e povestea. Isteria lui Iliescu n-a durat mult. Isteria Georgescu o punem mai degrabă în relație cu pandemia. Eu așa cred, că de acolo îți are rădăcinile.”
Iar ceea ce s-a întâmplat atunci arată cât de repede se poate transforma o asemenea energie colectivă.
Concluzia lui este că și în cazul lui Georgescu există o componentă de isterie colectivă, însă cu rădăcini diferite.
„Isteria lui Iliescu n-a durat mult. Isteria Georgescu o punem mai degrabă în relație cu pandemia. Eu așa cred, că de acolo își are rădăcinile.”
„La oamenii ăia văd foarte multă durere și foarte multă ură”
Sociologul Marius Cosmeanu vede și el o continuitate între fenomenul de acum și anii 1990. Diferența, spune el, este mai ales de formă și de orientare ideologică.
„Atunci, în anii 90, cei care îl idolatrizau pe Iliescu erau la fel. E același proces psihologic. Atâta că Georgescu are vestimentație mai de calitate, gesturi mai bine cântărite și probabil și parfumuri mai bune decât avea atunci Iliescu. Nu cred că la nivel de fond lucrurile sunt foarte diferite acum față de anii 90. Diferă doar forma și direcția ideologică a adepților.”
Cosmeanu observă însă în cazul actual un amestec de naționalism, legionarism, elemente comuniste și post-comuniste.
„Acum se simte un parfum puternic de naționalism și legionarism. Dacă stau să mă gândesc bine, și Ceaușescu învățase multe de la Codreanu și de la Legiune și toate mitingurile alea pe care organiza pe 23 august erau inspirate profund din povestea aia.”
În această interpretare, România nu a reușit niciodată să construiască un spațiu comun suficient de solid pentru a permite dezbaterea fără ură.
„Noi încă nu ne-am copt ca nație. Eu am lucrat și pe afară și nu cred că mi s-a întâmplat vreodată să mă duc la cineva care avea alte opinii politice față de ale mele cu care să nu pot sta de vorbă la o bere.”
Problema, spune el, este cea remarcată în repetate rânduri și de alți sociologi care observă fenomenul acesta al isteriei colective în România: dispariția punților dintre grupurile sociale.
„O nație nu trebuie să fie omogenă, dar trebuie să aibă un numitor comun, dincolo de cât ne urâm sau ne dăm în cap. La noi asta s-a rupt încă din comunism. Și s-au format piloni sociali diferiți. Sunt tot mai puține punți de comunicare între ei.”
Iar ceea ce se vede astăzi la Arestul Central este, în opinia lui, expresia unei suferințe reale, chiar dacă aceasta este canalizată într-o direcție pe care el o consideră profund problematică.
„La oamenii ăia văd foarte multă durere și foarte multă ură și disperare. Mulți scrâșnesc din dinți acum. Iar felia asta de societate e exploatată și acum, cum a fost exploatată ani la rând. Iar starea e întreținută. Nu sunt profet, dar eu nu cred că România are masa critică pentru o schimbare radical a regimului politic. Plus că eu văd România ca pe o rețea. Există niște hub-uri urbane mari, care decid ce se întâmplă cu țara asta, în ce direcție merge. Dacă e să fie un decont la final, tot în orașele mari se va decide. Și eu cred că noi, cei care știm câte ceva despre regimuri politice și riscuri ale totalitarismului, în orașele mari suntem majoritari. Și nu o spun în mod arogant. Plus că mai ține și de contextul extern. Dacă se termină povestea din Ucraina, se liniștește totul. Nu sunt profet. O să vedem. Dar e un moment din ăsta tulbure și tensiunea văd că e în creștere. La oamenii ăia văd foarte multă durere și foarte multă ură și disperare. Mulți scrâșnesc din dinți acum. Iar felia asta de societate e exploatată și acum, cum a fost exploatată ani la rând.”
„Vorbim despre o tulburare a gândirii”
Ioana Silion, medic psihiatru, privește, la rândul său, fenomenul dintr-o perspectivă mult mai apropiată de psihopatologie. Ea consideră că ceea ce se întâmplă depășește simpla loialitate politică. Și nu neagă nicio secundă seriozitatea situației, pe care atât statul, cât și noi, ar trebui să o privească mult mai matur.
„Ce se întâmplă acum e un fenomen social care apare atunci când apar figuri noi în peisaj, care atrag atenția și devin fascinante pentru mase. Sunt anumite persoane cu o gândire magică care sunt atrase de genul acesta de apariții pe care nu le pot înțelege și care ridică subiecte tabu.”
În opinia sa, idolatrizarea unui personaj politic ajunge într-o zonă problematică atunci când percepția asupra realității este modificată.
„Sigur că idolatrizarea acestor personaje nu e firească, ea ține de zona patologicului, acești oameni sunt convinși că au dreptate și că ideile lor sunt cele adevărate și simt nevoia să facă dreptate prin felul în care se exprimă.”
Silion descrie fenomenul în termeni extrem de puternici: „E o tulburare a percepției ce se întâmplă în acest fenomen social. E o distorsionare a percepției într-un mod malefic, pentru că în acest context, prioritățile individuale se schimbă în mod nefiresc, vei considera că e mai important să fii la protest decât să stai acasă cu copilul tău bolnav.”
Psihiatrul avertizează însă implicit că diagnosticul individual nu poate fi pus pur și simplu privind imaginile de la televizor sau de pe rețelele sociale. În cazul fenomenului colectiv, ea vorbește despre „o tulburare a gândirii, despre un delir”, în sensul în care oamenii pot ajunge să fie convinși că luptă pentru o cauză nobilă, chiar dacă premisele de la care pornesc sunt profund distorsionate.
„Astfel încât ajung să fie convinși și să creadă, și atunci ei chiar luptă pentru o cauză nobilă. Doar că e o cauză nobilă în cadrul unui delir.”
Religia, spune ea, poate amplifica mecanismul și îl agravează și mai tare:
„A contat amestecarea părții religioase în fenomen. Atinge subiecte mistice pe care nu le poți contesta și, atunci când e vorba de astfel de subiecte, oamenii fără o educație mai solidă sunt mult mai receptivi.”
Silion consideră că manipularea de acest tip nu ar fi posibilă, dacă societatea nu ar fi avut premisele care să deschidă drumul către astfel de manifestări exagerate:
„Ca să se ajungă aici e nevoie în prealabil de ani de îndoctrinare și de o educație precară. Acestea sunt elementele care fac manipularea să funcționeze eficient și să dea rezultatele pe care le vedem azi.”
Într-un punct, experții consultați se întâlnesc: amenințările publice nu trebuie ignorate, iar psihiatrul Ioana Silion spune fără echivoc: „Cei care amenință și își exprimă violent credințele sunt realmente periculoși și sfatul meu e că ar trebui luați în serios. Pentru că atunci când sunt convinși că acțiunile lor sunt îndreptățite, nu mai au limite. Pot avea tulburări de comportament și să devină un pericol pentru alte persoane, dar și pentru ei înșiși. E un comportament indus care se poate manifesta și altfel decât la nivel declarativ. Atunci când invocă divinitatea, oamenii nu mai au limite.”
Cu aceeași curiozitate am abordat-o și pe Petronela Rotar, psiholog, care consideră că amenințările trebuie tratate cu seriozitate. Dar ea avertizează asupra unei alte capcane: să nu confundăm spectacolul de pe internet cu pericolul real.
Pentru Petronela Rotar, reacția susținătorilor după arestarea lui Georgescu este, într-un anumit sens, previzibilă. Și, în plus, pentru oamenii care și-au pus speranța într-un salvator, spune psihologul, ceea ce i se întâmplă lui devine o atingere directă a propriei identități.
“Ce văd eu aici e o reacție destul de previzibilă a susținătorilor după arestare, pentru că arestarea asta confirmă povestea care i-a făcut să creadă în el de la bun început: omul providențial, mesia care e persecutat de sistem. Și pentru oamenii lipsiți de speranță, cum sunt cei care ajung să îl susțină atât de fervent, senzația mea e că ei resimt ce i se întâmplă lui ca pe o formă de atac asupra propriei persoane, speranțe și demnități. Ideea asta că într-o zi ar putea avea o viață mai bună le e atacată acum. Ce e problematic la Călin Georgescu e că pentru el asta nu e o misiune politică, ci este o misiune sacra. Să salveze țara. Și crede despre candidatura lui că e o misiune sacră, nu o încercare de a pune mâna pe putere. Poate fi ușor să cataloghezi clinic niște manifestări, dar realitatea e că, dacă nu faci niște teste, e foarte greu să te exprimi.
Cred că ce ar fi important de știut acum e dacă omul acesta chiar crede ce spune sau joacă un rol, folosind foarte abil niște instrumente de manipulare puternice, inclusiv elemente de tip religios. Aici e marea întrebare. Oamenii aceștia au investit afectiv în el, au pus multă speranță în ideea că viața lor și țara vor fi reparate. Poporul român e un popor foarte traumatizat, e un popor cu mentalitate profundă de victim, pentru că a fost victimizat, luat în stăpânire și lovit în mod repetat. Și atunci noi nu avem mentalitate de învingător. Din punct de vedere psihologic, avem profil de victimă. Iar victimele au nevoie de salvatori. Georgescu a venit și a ocupat locul acesta și atunci oamenii îl văd ca pe cel care îi poate salva. Și de asta arestarea lui confirmă pentru cei care îl susțin că sistemul îl persecute și nu mai contează că dovezile arată că el voia să fugă și să își cumpere vilă în Toscana de un milion de euro. Și acum chiar pare că sistemul îl persecută, confirmând povestea lui în grupul de susținători. Și apare și contagiunea emoțională, prin faptul că stau acolo unii cu alții multă vreme, plâng, striga. În psihologia de grup asta face ca sentimentul să se intensifice mult.
Petronela Rotar atrage atenția și asupra unei alte chestiuni: este foarte ușor să cataloghezi drept „nebunie” comportamentul unui grup, dar mult mai greu să înțelegi mecanismul care îl produce.
Un popor care are nevoie de salvatori?
Petronela Rotar pune fenomenul și într-un context mai larg, cel al unei societăți pe care o descrie drept profund traumatizată.
„Oamenii aceștia au investit afectiv în el, au pus multă speranță în ideea că viața lor și țara vor fi reparate. Poporul român e un popor foarte traumatizat, e un popor cu mentalitate profundă de victimă, pentru că a fost victimizat, luat în stăpânire și lovit în mod repetat.”
De aici, spune ea, apare nevoia psihologică a unui salvator.
„Și atunci noi nu avem mentalitate de învingător. Din punct de vedere psihologic, avem profil de victimă. Iar victimele au nevoie de salvatori. Georgescu a venit și a ocupat locul acesta și atunci oamenii îl văd ca pe cel care îi poate salva.”
Arestarea lui, în această logică, nu distruge povestea. Dimpotrivă, o întărește. Iar în fața Arestului Central nu există doar convingeri individuale. Există un grup. Iar grupul schimbă radical intensitatea emoțiilor. Asta înseamnă că un om care, singur, ar putea avea îndoieli poate ajunge să fie mult mai sigur pe propriile convingeri atunci când este înconjurat permanent de oameni care îi confirmă aceeași poveste.
Iar aici intervine din nou social media.
„Fără social media ce se întâmplă azi nu ar fi fost posibil. Rețelele sociale sunt făcute în așa fel încât algoritmii să îți livreze constant doar ceea ce te preocupă, ceea ce crezi deja și ceea ce îți ocupă mintea.”
Rezultatul este ceea ce psihologul numește „bias de conformare”.
„Dacă tu crezi că Călin Georgescu este Mesia și e nedrept prin ce trece, o să fii hrănit constant doar cu genul ăsta de conținut. Asta te face să nu mai ai nicio formă de gândire critică.”
Și aici apare unul dintre cele mai importante avertismente ale sale:
„Dar când tu ești alimentat constant cu același tip de conținut, asta face ca la un moment dat să ajungi la certitudine. Iar oamenii care au certitudini sunt foarte periculoși.”
Cult, ultras sau doar o bulă foarte vocală?
Emilian Mihailov, conferențiar universitar doctor, filosof și director al Centrului de Cercetare Etică Aplicată, propune poate cea mai temperată interpretare dintre experții consultați. El consideră că fenomenul trebuie înțeles, dar avertizează împotriva tendinței de a-l transforma într-un pericol mai mare decât este în realitate.
„Eu observ o tendință de a-l diaboliza pe Călin Georgescu. Sigur, e un tip antipatic, sigur că are foarte multe păcate, dar dacă ne interesează să explicăm ceea ce dumneavoastră numiți isterie, trebuie să începem prin a înțelege că pericolul ăsta nu e chiar atât de mare.”
Mihailov separă două momente: succesul electoral al lui Georgescu și reacția de după arestare.
„Primul val de susținere a ținut de faptul că era o figură nouă, interpretată ca fiind din afara sistemului, perceput ca un independent, cu un discurs relativ civilizat, avea mult conținut religios, lucru foarte important, și asta îi dădea o pojghiță de neutralitate politică.”
Acum, spune el, mecanismul este diferit.
„Ce vedem acum e un tip de susținere similară cu aceea din gândirea de tip cult. S-a format un cult în jurul personajului care este marcat, de regulă, de formarea unor fani.”
Dar Mihailov nu folosește noțiunea de „cult” pentru a spune că toți cei de acolo sunt membri ai unei secte. El descrie, de fapt, un mecanism de grup. Unul mult mai liniștitor decât ne-am aștepta.
„Comunitățile de tip cult nu sunt deschise, sunt restrânse, sunt comunități care se retrag într-o bulă informațională, nu consumă foarte mult ce se întâmplă în afara comunității lor, nu au încredere foarte mare în ce se întâmplă în afara comunității lor.”
De aici comparația sa cu galeriile de fotbal și cu acele comunități ermetice de tip Amish.
“S-a format un cult în jurul personajului care este marcat, de regulă, de formarea unor fani. Comunitățile de tip cult nu sunt deschise, sunt restrânse, sunt comunități care se retrag într-o bulă informațională, nu consumă foarte mult ce se întâmplă în afara comunității lor, nu au încredere foarte mare în ce se întâmpla în afara comunității lor.
Asemenea comportamente le găsiți și în comunitățile mici, închise, religuoase, de tip amish. Ele nu își doresc să se conecteze foarte mult cu ce se întâmplă în afara lor. Deci ai o combinație de psihologie a fanilor ultrași din sport cu psihologia comunităților închise, religioase, de tip amish.
Aici Tik-Tok-ul este foarte eficient în a crea bule informaționale. La fel cum într-o comunitate religioasă foarte închisă consumă numai un anumit tip de informație. Orice altă informație este discreditată. Bula informațională este esențială aici, mai ales în comunitățile de tip cult. Ce ați văzut la DIICOT, de pildă, e similar cu ce se întâmplă cu fanii ultrași pe stadioane. E același fenomen psihologic. Acolo ai tribune, aici ai niște garduri.
Și acum ne întrebăm care este pericolul. Eu nu cred că este un pericol foarte mare în această etapă, pentru că, de regulă, fanii ultrași și comunitățile de tip cult sunt comunități restrânse. Nu poți avea comportamente fanatice în comunități foarte vaste. O să vă și explic de ce: fanatismul ultrașilor și celor care fac parte din comunități cult este așa de intens pentru că vorbim de comunități mici, în care poti supraveghea ce se întâmplă cu membrii comunității. În comunități largi nu mai poți monitoriza indivizii și nu mai poți controla sursele de informare. De asta eu cred că avem de-a face cu un grup restrâns, dar foarte înfocat. Cu cât grupul se mărește, intensitatea lui scade. De asta în comunitățile de tip cult există interdicția de a forma relații cu oamenii din afara comunității.”
Cât de mare este, de fapt, fenomenul?
Mihailov ridică o problemă esențială: ceea ce vedem nu reprezintă neapărat dimensiunea reală a fenomenului: „Eu nu cred că este un pericol foarte mare în această etapă, pentru că, de regulă, fanii ultrași și comunitățile de tip cult sunt comunități restrânse.”
Motivul este chiar intensitatea apartenenței. – „Nu poți avea comportamente fanatice în comunități foarte vaste.”
El explică mecanismul astfel:
„Fanatismul ultrașilor și celor care fac parte din comunități cult este așa de intens pentru că vorbim de comunități mici, în care poți supraveghea ce se întâmplă cu membrii comunității. În comunități largi nu mai poți monitoriza indivizii și nu mai poți controla sursele de informare.”
Concluzia este destul de interesantă și e singura optimistă pe care am identificat-o în spațiul public până în prezent. Și e liniștitoare pentru că argumentele care stau în spatele ei sunt extrem de pline de sens: „De asta eu cred că avem de-a face cu un grup restrâns, dar foarte înfocat. Cu cât grupul se mărește, intensitatea lui scade.”
Pandemia și neîncrederea
Și Emilian Mihailov ajunge, asemenea celorlalți specialiști, la pandemie și la rolul ei în construcția acestei situații pe care încercăm astăzi s-o explicăm.
„Situația în care ne aflăm acum are legătură și cu pandemia, pentru că impactul pandemiei a fost subestimat. Noi nici acum nu ne dăm seama cât de mult a afectat psihologia indivizilor și modul în care interpretează ei fenomenele sociale.”
Unul dintre efectele cele mai importante a fost, în opinia sa, pierderea încrederii.
„Unul dintre costurile sociale pe care le trăim azi din cauza pandemiei este neîncrederea în instituții și decidenții acestor instituții.”
Această neîncredere a făcut mai ușoară apariția unor bule în care oamenii își confirmă reciproc propriile temeri.
„Pandemia a crescut neîncrederea și atunci a fost foarte ușor să se strângă oamenii în aceste bule informaționale, unde își confirmă reciproc scenariile catastrofale.”
Dar există și un alt actor: platformele de social media.
„Iluzia anvergurii”
Mihailov spune că responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv pe stat. Și crede, la rândul său, că în lipsa rețelelor de socializare, situația din prezent nu ar fi fost posibilă.
„În privința celor care amenință public în aceste zile, eu zic că nu e doar o problemă a statului, ci și una de responsabilitate a platformelor de social media. Aceste platforme nu sunt deloc trase la răspundere!”
Problema este mecanismul prin care conținutul extrem devine mai vizibil.
“Iar în privința celor care amenință public în aceste zile, eu zic că nu e doar o problemă a statului, ci și una de responsabilitate a platformelor de social media. Aceste platforme nu sunt deloc trase la răspundere! Imaginați-vă o lume în care nu ar fi existat aceste platforme de social media! Credeți că am mai fi văzut tot felul de oameni amenințând că dau foc parcjetului? Nu! Și atunci întrebarea e de ce vedem asta?
Pentru că platformele de socializare abia așteaptă un astfel de conținut, pentru că doar așa generează engagement. Ele se hrănesc cu asta. Și asta dacă unul se laudă că dă foc la biserică, va fi promovat de platformă. Și noi ne imaginăm că amploarea e alta, mult mai mare, când, de fapt, e vorba de câțiva rătăciți care sunt promovați de platforme pentru că ei generează engagement. Deci apare o iluzie a anvergurii. Nu știm încă dacă fenomenul Georgescu e un balon umflat artificial de platforme, dar în orice caz, important e că azi nu mai suntem în etapa primului val de susținere. Nu știm acum ce forme va lua susținerea asta, dar ipoteza mea e că avem de-a face cu un fenomen similar comunităților de tip cult și ultras, care sunt relativ restrânse. Dar sunt foarte vocale.”
Întrebat de noi dacă fenomenul ar putea fi mult mai restrâns decât pare pe Tik Tok, expertul a spus:
„Nu știm încă dacă fenomenul Georgescu e un balon umflat artificial de platforme, dar în orice caz, important e că azi nu mai suntem în etapa primului val de susținere.”
Dacă nu există Mesia, vom inventa unul
Mesia nu apare niciodată într-un vid, așa cum nici politicienii nu se nasc din eter. Dacă pui cap la cap toate aceste explicații, apare o imagine mai puțin simplă decât aceea a unei mulțimi „isterice”. Sunt oameni care se simt abandonați. Oameni care nu mai au încredere în instituții. Oameni care au trecut printr-o perioadă de anxietate colectivă în pandemie. Oameni care și-au găsit o comunitate. Oameni care au descoperit într-un politician un limbaj pe care îl înțeleg: credință, neam, valori, salvare. Oameni care, odată intrați într-o bulă informațională, primesc aproape exclusiv confirmarea propriilor convingeri.
Iar apoi există grupul. Oamenii care plâng împreună, strigă împreună, se roagă împreună și așteaptă împreună. Emoția unuia devine emoția tuturor. Îndoiala individuală se pierde în certitudinea colectivă. Ideea că un grup de oameni poate ajunge să gândească, să simtă și să acționeze într-un mod diferit de ceea ce ar face membrii săi luați separat este prezentă de mult timp în reflecția psihologică și sociologică. Termenul de „psihoză colectivă” este însă unul problematic din punct de vedere clinic. El nu desemnează, în sine, o categorie diagnostică unitară, ci poate fi utilizat pentru a descrie fenomene foarte diferite: contagiunea emoțională, panica de grup, conformismul, formarea unor convingeri colective, radicalizarea grupurilor sau, într-un sens clinic mult mai restrâns, împărtășirea unei convingeri delirante între persoane aflate într-o relație apropiată.
Prin urmare, fenomenul care este numit în limbaj comun „psihoză colectivă” poate fi înțeles mai riguros ca o interacțiune între procese individuale, relaționale și colective.
Pentru Le Bon, de pildă, intrarea individului într-o mulțime produce o modificare importantă a funcționării sale psihologice. Individul nu mai reacționează exclusiv în funcție de experiența și raționamentul propriu, ci devine influențat de starea afectivă și de comportamentul celorlalți membri ai mulțimii. Unul dintre conceptele centrale ale lui Le Bon este contagiunea. O idee, o emoție sau o sugestie poate circula rapid în interiorul mulțimii, iar faptul că este exprimată simultan de mai multe persoane îi poate conferi o aparență suplimentară de validitate.
Le Bon descrie sugestibilitatea mulțimii și afirmă că sugestia poate deveni contagioasă, orientând rapid sentimentele grupului într-o anumită direcție. El identifică, de asemenea, trei instrumente prin care ideile pot fi propagate în interiorul mulțimilor: afirmația, repetarea și contagiunea.
Poate că de aceea imaginile de la Arestul Central sunt atât de puternice. Și nu, nu e pentru că ar demonstra că sute sau mii de oameni au devenit brusc „nebuni”, ci pentru că arată cât de puternică poate deveni nevoia de a crede într-un salvator atunci când o parte a societății simte că nu mai are pe cine altcineva să creadă.
Andrei Țăranu vorbește despre o societate care își cere vizibilitatea. Gelu Duminică vorbește despre oameni abandonați care și-au găsit un reprezentant. Marius Cosmeanu vede ruptura dintre pilonii sociali ai României. Ioana Silion vorbește despre distorsionarea percepției și despre pericolul certitudinilor patologice. Petronela Rotar vede o populație traumatizată care caută un salvator. Emilian Mihailov vede o comunitate restrânsă, foarte vocală, prinsă într-o bulă informațională.
Și aproape toți ajung, într-un fel sau altul, la aceeași întrebare: de ce a fost posibil ca un asemenea fenomen să apară?
Pentru Gelu Duminică, întrebarea este chiar mai directă: cine l-a creat pe Georgescu?
Însă, dincolo de numele celui care a ajuns în centrul fenomenului, poate că aceasta este întrebarea care ar trebui să ne preocupe cel mai mult. Nu e cel mai important să știm atăzi cine este omul pe care îl pun în icoane ca pe Mesia. Realitatea e că toți cei care știu să citească și să înțeleagă un text simplu au cam priceput deja cine e Georgescu. Dar azi e esențial să înțelegem de ce a ajuns o parte a societății în care trăim să aibă nevoie de un Mesia…
