Acest sicriu putea fi sicriul unui om care și-a plătit pe pământ faptele. Și care s-ar fi putut duce în liniște, fără să determine o societate întreagă să se sufoce de revoltă privind cum un om acuzat de crime împotriva umanității e îngropat cu onoruri militare.
Dar nici măcar nu e vorba de el! De om. E vorba de ceva ce chiar pierdem azi. De sensul unei justiții care, iată, uneori nu se face niciodată. Și noi am crescut cu basme, care ne spuneau că răul se plătește și binele se răsplătește. Învățând astfel că e preferabil în viață să faci binele, ca să te bucuri după moarte de liniște și de o plecăciune umilă din partea celor care te-au văzut trăind…
Cum spuneam, în sicriu cu Iliescu s-a ferecat speranța că ne vom face vreodată bine colectiv. Căci una dintre principalele cauze pentru care noi nu suntem azi bine deloc e lipsa unei justiții ferme și clare. A unei dreptăți colective, care să așeze în locul corect binele și răul social, vinovații și nevinovații.
De când suntem pe lume auzit de momente criminale, în care statul ne-a lăsat singuri în fața unor abuzatori. Am auzit de Revoluția din 1989, de Mineriade, de Colectiv, de 10 August. Și știm că în toate aceste momente, statul român, prin reprezentanții lui vremelnici, au făcut rău oamenilor nevinovați, care doar existau și simțeau în felul lor. Și totuși, niciunul dintre aceste momente n-a fost vreodată pedepsit. Căci la noi reprezentanții vremelnici ai statului par să nu fie niciodată pedepsiți.
De dincolo de mormânt, victimele Revoluției si Mineriadelor au, de azi, la dispoziție o eternitate de nedreptate. Căci azi n-a plecat un șef de țară, ci un conducător vremelnic, care și-a abuzat supușii cu zâmbetul pe buze. Și mânați de o formă stranie de sindrom Stockholm, copiii victimelor lui spun azi că nu se face să fii supărat că un criminal e îngropat cu onoruri.
Priviți acest sicriu. Priviți și plângeți! Nu pentru rămășițele umane din el. Ci pentru ceea ce e imaterial și totuși pierdem definitiv. Speranța că putem fi mai mult decât un stat bananier. Speranța că ne-am putea face bine. Cu un pic de justiție făcută la timp. Cu un pic de dreptate pentru cei care ni s-au dus. Dar și pentru cei care încă mai sunt. Azi nu mai știm cine e vinovat și cine nu e. Conceptele sunt perfect amestecate. Și, pentru că totul e neclar și nimeni nu mai înțelege nimic din nimic, e normal ca azi să ne detestăm unii pe alții. Fără justiție, omul e fiară pentru om. Acum lucrul ăsta devine o stare de spirit permanentă. Căci azi, în sicriul acesta, s-a îngropat speranța că noi mai putem avea justiție. Și gândul că merităm justiție. Azi, în sicriul acesta ni se îngroapă stima de sine. Colectivă. Cu onoruri.
