Multe dintre lucrurile pe care le priveam cu ochii mei de copil s-au schimbat pe măsură ce am crescut. Oamenii, vremea, viața, iarba, florile, cerul. Au părut că sunt conturate în nuanțe vii, frumoase, primitoare. Îndrăzneam să visez mult mai mult, iar bucuria dată de senzația că sunt deja cu un pas pe tărâmul dorit era mare.
Apoi au venit anii, cu pietrele lor grele, cu adevărurile crunte rostite sau nerostite, de noi, de ceilalți, de oricine. Nu m-am grăbit să cresc, dar s-a întâmplat. Într-o țară pe care am spus mereu că o iubesc, în ciuda semnalelor pe care le-am tot primit.
Dar cei ce lasă umbre pe pământul său par scoși din haos. Ne conturăm în răutate, indiferență și ignoranță. Sorbim din pocalul invidiei, al răutății gratuite, al suferinței. Și ne transformăm. Dat nu mereu în ceva bun.
Când am crescut, mi-a fost frică să mai visez. Poate de teama lor, de superficialitatea lor. De judecată că visul meu s-ar putea să li se pară absurd, patetic, jalnic, în veșnica pornire de a arăta cu degetul, mai degrabă decât a ni-l tăia din os.
Pentru că ce-i mai ușor pentru un cetățean român? Mai ușor decât a arunca, cu pietre, cu venin, cu zgură?
N-am învățat nimic din optzeci și nouă de bice și dintr-un decembrie cu gust amar, ne-am aruncat în noua societate ca într-o cadă plină cu lapte și miere, fără a înțelege că foamea caracterului ne va izbi.
Suntem mici, robotizați, ușor nedemni de frumusețea gândului cel liber.
Căci știm să rupem crezuri, iubiri, dorințe, reverii nevinovate de dragul urii și-al profanului.
