Mi se pare incredibil că nici măcar după atâtea, prea multe, tragedii nu se iau măsuri reale. 48 de crime doar anul acesta. Credeți că suntem recalcitrante? Că ne victimizăm? Că exagerăm? De aceea alegeți să solidarizați cu agresorii? Vorbim despre cazuri în care exista istoric de violență și în care bărbații au fost lăsați în liniște și pace să continue abuzurile. Să nu li se strice reputația, bănuiesc. Să nu se audă vorbe în sat. Să nu aibă probleme la muncă.
De ce nimeni nu răspunde pentru greșelile de la nivel instituțional care au permis aceste crime? De ce nu sunt trași la răspundere complicii? Pentru că da, un sistem care a eșuat de aproape 50 de ori doar anul acesta nu mai e „un context nefericit”, e complice.
Nici măcar când murim nu suntem luate în serios.
E clar că nu vreți să vă deschideți mintea și să evoluați ca persoane, ca profesioniștii care pretindeți că sunteți. Nu vreți să vă depășiți educația patriarhală cu care ați crescut. Nu vreți să vă impuneți în sistemul ăsta defect pentru a salva o viață. Așteptați să se termine programul. Nu vreți să vă puneți în locul victimelor, nici măcar o dată. Nu vreți pentru că este vorba de voință. Ați putea s-o faceți, dar nu vreți.
Dacă ați vrea, ați fi capabili să gestionați astfel de situații într-un mod responsabil. Dar nu, voi solidarizați cu agresorii, încercați să-i înțelegeți. Credeți că deveniți mai puțin bărbați dacă dați crezare vorbelor unei femei? Credeți că vi se „slăbește masculinitatea” aia despre care aveți impresia că vă definește dacă ascultați, luați în serios și dispuneți măsuri reale de protecție pentru femei?
Poate e nevoie să spun, încă o dată, că bătaia nu e ruptă din rai, așa cum trecutul a vrut să ne învețe. Dar nici nu ajungeți acolo. Și să fiu sinceră: nici nu știu ce faceți când ajungeți acasă. Poate unii dintre voi sunteți, la rândul vostru, agresori. Încerc să înțeleg de ce vorbele unui bărbat cântăresc mai mult decât ale unei femei în fața voastră. Vă regăsiți în situația bărbatului? Vă asemănați cu el? Care e motivul?
Sunteți complici la aceste crime. Nu uitați. 48 doar anul acesta.
Nu avem încredere în voi, dar, în același timp, sunteți ultima noastră soluție. Chiar nu vi se pare îngrijorător? Aveți conștiință? Nu știu cum să vă explic mai clar situația: în locul acestor femei puteau fi mamele voastre, surorile voastre, iubitele, soțiile sau fiicele voastre. Sau credeți că lor nu li se poate întâmpla? Credeți că le protejează uniforma voastră?
Nu. Ar da tot de bărbați ca voi atunci când ar încerca să ceară ajutor. Iar acei bărbați, la fel ca voi, ar solidariza și ar „înțelege” agresorul. Nu vedeți că e un cerc vicios? Vă credeți invincibili. Nu sunteți. Nici pe departe. Vă lipsește imaginea de ansamblu, gândirea critică, dorința de a acționa. Vă resemnați în sistem, ridicând din umeri.
E mai ușor să dormiți noaptea așa, nu? Dar cum au dormit femeile alea? Cum dorm copiii lor, unii dintre ei martori la crimă? Vă mințiți că nu sunteți complici. Dar nu trebuie să fiți voi cu pistolul, cuțitul sau toporul în mână ca să le ucideți. Voi ați permis.
