Pentru context, ministrul Educației, Daniel David, a declarat, într-un podcast Salvați Copiii România:
„Nu vă supărați, nu vreau să spun 100%, dar cea mai mare parte. Până la urmă, copiii vin cu un nivel de inteligență și un nivel de creativitate normale, ca să spun așa. Este treaba profesorilor ca, pornind pe o normalitate, copiilor să le transferi acele competențe. N-ai pe cine să pui responsabilitatea decât pe cadrele didactice. Și asta e valabil și în preuniversitar și nu vreau să-i scutesc și pe cei din învățământul superior – când dăm greș și noi avem un abandon școlar destul de mare și este tot, ca să spun așa, un rol important pe care îl are universitatea și profesorii”, a afirmat ministrul.
El a mai subliniat că, în cazul în care elevii ajung până în clasa a VIII-a fără să dobândească competențe de bază, vina nu poate fi căutată în altă parte. „Dacă-l ai pe copil în școală și tu l-ai primit în clasa a V-a și ai lucrat cu el până în clasa a VIII-a, și în clasa a VIII-a la testele PISA sau la TIMSS el apare în zonă de analfabetism funcțional, fiind la școală… Păi nu vă supărați, cine este de vină?”, a spus ministrul Educației.
Acum, situația nu e în alb și negru. David a recunoscut că există și alte cauze ale abandonului școlar, precum lipsa de sprijin economic, responsabilitatea familiei și a autorităților locale. „Însă, în cazul elevilor care frecventează școala, responsabilitatea pentru formarea lor revine în primul rând profesorilor”, a mai spus el.
De la început aș vrea să menționez că nu sunt specialist, nici profesor și nici implicată în redactarea strategiilor din educație. Însă tind să cred că nu profesorii sunt principala cauză. Aș spune, mai degrabă, că anafalbetismul funcțional reprezintă o consecință directă a unui stat care și-a abandonat educația.
Putem să dam vina pe stat? Pai privim acest sistem care de 35 de ani funcționează sub orice standard european, într-o permanentă tranziție între miniștri, reforme și experimente, privim acest stat care tot ce a făcut a fost să taie bani de la educație și care a ignorat un mediu social în care copiii abandonează școala pentru că foamea e mai urgentă decât… poate algebra? Iar dacă nu o aandonează, sunt convinsă că nu se află printre priorități.
Ani de zile, România a fost condusă după regula nescrisă: „ministrul și planul”. Fiecare șef de la Educație a venit cu propria revoluție și a aruncat la coș lucrurile începute anterior, în timp ce generații întregi intră la liceu fără să știe dacă Bacalaureatul se schimbă sau nu, fără certitudinea programei, fără siguranță. Așadar, devine ridicol să auzi un ministru vorbind despre responsabilitate individuală într-un sistem în care statul nu și-a respectat nici măcar propriile legi. Școlile noastre supraviețuiesc cu săli de sport improvizate, toalete în curte, manuale depășite, programa încărcată și câte 30 de copii înghesuiți într-o clasă. Dar na, e mai ușor să spui „profesorii nu sunt pregătiți” și să culpabilizezi oamenii care, în ciuda salariilor mici și a umilințelor sistemice, continuă să țină în viață școala românească.
Analfabetismul funcțional nu apare (doar) în școli, ci în sărăcie, în familii fără sprijin, în comunități unde educația nu e o prioritate pentru că supraviețuirea e principalul scop.
Ministrul recunoaște acest lucru doar tangențial.
Nicio țară din Europa nu performează în educație fără investiții masive. Niciuna. Dar România continuă să creadă că totul se poate repara prin discursuri moralizatoare despre profesori „nepregătiți”.
Și, da, există și profesori care nu ar trebui să fie în sistem. Am fost și eu elev și știu tipologia: profesori care așteaptă flori și cadouri de sute de lei de 8 martie, dictări de eseuri la Română, pentru că e mai ușor să spui clasei ce să creadă despre o poezie sau roman, istorie „selectivă”, profesori care ignoră profilul elevilor, clase întregi transformate în fabrici de pregătire pentru BAC, unde clasa a 12-a se transformă doar în pregătire pentru trei materii (unde mulți aleg logica doar pentru că sunt 7 capitole de învățat, privesc scopul și nu procesul de acumulare a cunoștințelor), profesori care nu permit pauză la toaletă sau care fac politică la modul cel mai propriu. Sunt la curent.
Vorbeam anul trecut cu Doru Căstăian despre școala românească, și cu toată experiența pe care o are, a spus clar: În primul rând, ar trebui să existe voință politică pentru a face schimbări.
Aș vrea să las aici o parte din răspunsul său: „Îmi pare rău să constat că de 30 de ani nu avem realmente voință politică să le facem. Și aș putea să arăt în foarte multe direcții: de la sistemul de titularizare, care a ajuns complet inadecvat, care nu mai face niciun soi de selecție, și până la sistemul de asigurare a calității în școli, care nu asigură mare lucru; sistemul de formare și de pregătire a profesorilor, avem mari probleme legate de evaluare generate de lipsa standardelor de evaluare, de lipsa descriptorilor, de absența proceselor de etalonare a testelor naționale la structura populației. Deci sunt probleme care sunt cunoscute și care nu cred că se pot rezolva decât prin asumare și voință politică. (…) Schimbările trebuie să fie structurale, coerente.” Mai multe aici și aici.
Deci e mai confortabil să arunci vina pe profesori, nu pe statul care ori îi împinge la demisii, ori la un loc de muncă aproape umilitor. Și tot statul permite unor persoane care nu sunt efectiv menite să fie cadre didactice să intre în săli de clasă.
Mai mult, este lipsit de responsabilitate să spui că un copil ajuns în clasa a VIII-a fără competențe de bază reprezintă un „eșec al profesorului”, când: copilul vine flămând la școală, părinții sunt plecați în străinătate, comunitatea este săracă, programa este sufocantă, sistemul nu oferă sprijin real. Profesorii sunt responsabili de educație, dar statul este responsabil de condițiile în care se face educația.
Până nu vom avea o strategie reală, nu doar declarații, vinovații vor fi mereu aceiași: profesorii, părinții, copiii. Toți, mai puțin cei care au puterea să reformeze sistemul și aleg, în schimb, să arate cu degetul.
