Spațiul mediatic este divizat între Chișinău și restul țării, între Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei, între „noi” și locuitorii Transnistriei, între orientarea către Bruxelles și umbrele Moscovei.
Într-un interviu acordat Investigatoria, jurnalista independentă, Irina Lencauțan vorbește despre o societate fragmentată și despre publicul care se hrănește tot mai mult din ură, sărăcie și indiferență.
„Ura ia o amploare aparte. Divizarea societății se întâmplă cel mai des pe principii de limba vorbită și ideologii politice, dar și a nivelului sărăciei tot mai pronunțate.”
Jurnalista vorbește și despre autocenzura tot mai prezentă în redacții, despre polarizare, dar și despre atenția acordată orașelor mici și satelor, adesea ignorate de presa centrală care, din lipsă de bugete, nu se mai pot deplasa la fața locului atât de des, cum o făceau acum 10 ani. Alternativ, s-a dezvoltat o colaborare tot mai accentuată între redacțiile mici din regiuni și presa națională, centralizată la Chișinău.
Republica Moldova pare că rămâne prinsă între două modele: cel european, bazat pe pluralism și drepturi civile, și cel estic, bazat pe loialitate și obediență. În acest spațiu voalat, presa devine oglinda unei societăți care încă învață să trăiască cu libertatea și, uneori, în ciuda ei, iar Lencauțan ne prezintă realitatea… „din stradă”.
Asistăm la o dezbatere intensă în ceea ce privește curățarea spațiului informațional: pe de o parte, măsura închiderii unor posturi TV este văzută drept o protecție necesară împotriva propagandei și, pe de altă parte, există voci care acuză o cenzură politică și o îngrădire a dreptului la exprimare. Cum se vede această dilemă în presa din Republica Moldova? A avut această măsură efectul dorit sau publicul doar a migrat spre alte surse?
Irina Lencăuțan: Eu, de exemplu, nu văd o soluție în a limita. Tu vrei să oprești propaganda, înțeleg, vrei să nu mai fie în țară dezinformare, sau lumea să fie dusă în eroare, sau să lupți cu anumiți oligarhi și așa mai departe, prin a le închide platformele media. Înțeleg că urmează în etapa următoare să se întâmple asta inclusiv în media pe online.
Asta ar însemna că la un moment dat, dacă eu mă plasez ca jurnalist independent care nu este de acord cu poziția guvernării, pot să mă trezesc cu conturile blocate pentru că poziția mea pare a fi suspectă și în opoziție.
Acum, prin sancțiuni, grupate, asta nu a dus la creșterea credibilității față de guvernare. Din contră. Asta a stârnit frică. Asta a stârnit ură. Și a demonstrat încă o dată că noi suntem incapabili să cizelăm informația. Că noi suntem incapabili să zicem și să alegem ce este corect și incorect.
Dacă, de exemplu, tu ca guvernare porți grija a ceea ce consum eu ca persoană, atunci creează programe de educație mediatică. Nu vreau să par categorică, dar exemplul unei școli unde există programe de educație media, unde profesorul care crede într-un anumit partid politic, promovează acele valori și ideologii radicale, cum poate ea să învețe un copil ce e gândirea critică? Unii oameni nu sunt suficient de citiți. Unii nu au suficient acces la informații. Oferă-le posibilitatea.
Observăm din exterior o fragmentare puternică a audienței în Republica Moldova. Din perspectiva ta, care ești în contact direct cu oamenii, mai există subiecte care unesc publicul sau consumatorul de media este complet divizat în funcție de sursele pe care le urmărește?
Irina Lencauțan: Știi ce le place acum moldovenilor? Și nu știu, poate să fie asta și în România, poate. La noi prinde acum foarte mult ura, durerea, violența. Adică, ce s-a făcut mulți ani, este discrepanța dintre naționalități și a fost pus accentul acesta foarte mare pe limbă. Noi ne certăm în continuare pe ce limbă vorbim, că e română, că e moldovenească, că e rusă și așa mai departe. Astfel se creează artificial un fel de show mototolit 30 de ani la rând. Dacă nu mai avem despre ce vorbi, hai să vorbim despre cine și cu cine se luptă, cine și ce limbă vorbește, și cine și ce naționalitate are.
Când suntem cu rușii, când suntem cu Uniunea Europeană, când suntem cu România și uneori ne amintim de independență. Chiar și în momentul ăsta, de la Revelion încoace, cumva, nu că se infiltrează, dar se discută foarte mult Unirea cu România. Totul a pornit de la un interviu acordat despre ce ar însemna această unire, ca în continuare să fie preluată de toată lumea. Și cumva în fiecare material în care vorbim despre România, se vorbește despre Unire. Nu că nu ne dorim ca țară acest lucru, dar cred că acest fapt este inevitabil, la câți basarabeni și-au redobândit dreptul de a avea cetățenie românească.
Republica Moldova se află la intersecția unor interese geopolitice majore, ceea ce creează o presiune constantă asupra societății. Dincolo de știri și dezbateri televizate, unde se resimt cel mai acut aceste tensiuni în viața de zi cu zi (economic, social, religios)?
Irina Lencauțan: Cea mai mare tensiune acum o simt pe partea religioasă. Discuțiile între Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei… Mitropolia Basarabiei a început să ia amploare și foarte mulți preoți de la Mitropolia Moldovei au trecut de partea Mitropoliei Basarabiei, nu neapărat din considerente religioase sau politice, dar din considerente umane. Pentru că nu mai voiau să fie asociați cu o biserică care susține războiul.
Preoții care au trecut de partea Mitropoliei Basarabiei au fost catalogați ca trădători. Și este o presiune foarte mare pe ei. Mitropolia Basarabiei are grijă de enoriași, are grijă de oamenii săraci. Au caravane întregi cu mâncare, cu haine, cu tot felul de lucruri care vin să ajute omul de rând.
Când a început să devină mai vocală Mitropolia Basarabiei în Moldova, cei din partea Mitropoliei Moldovei au început să simtă frica că rămân fără enoriași, că rămân fără influență, căci se vorbește despre un anumit nivel de influență vine din partea bisericii din Rusia. Nu se propagă credința, ci faptul că doar în Rusia este corectă religia și ceilalți nu sunt corecți.
Este un caz în Nord, cu un preot care a fost târât, bătut și alungat din biserică pentru că a decis și el să treacă de partea României. Acolo, organizați de către ȘOR, s-a și demonstrat, au fost aduși foarte mulți protestatari, care să nu permită desfășurarea slujbei și să alunge preotul din biserică.
Există diferențe notabile în agenda publică a regiunilor, precum Găgăuzia sau Transnistria față de restul țării. Cât de mult comunică aceste spații informaționale între ele? Există un schimb real de informații sau funcționează ca universuri paralele pentru jurnalistul din Bălți sau Chișinău?
Irina Lencauțan: S-a făcut o concentrare prin care se înțelege că Moldova este Chișinău și știrile, dacă e să te uiți la posturile naționale, în proporție de peste 50% sunt informații despre ce se întâmplă în Chișinău și deciziile pe care le iau autoritățile centrale. Motivul ar fi lipsa resurselor financiare de a merge prin țară și de a colecta informații la nivel național.
În principiu noi avem diferite programe de colaborare între jurnaliști. De exemplu, chiar și în Transnistria există presă independentă care pe ascuns publică, distribuie, face investigații, dar cu foarte mare frică. Mulți dintre ei activează de pe teritoriul Republicii Moldova, din Chișinău sau din zone apropiate Transnistriei.
Noi, dacă suntem jurnaliști, nu avem voie să trecem spre Tiraspol cu echipament tehnic. Deci noi mergem strict cu telefonul și dacă la „vamă”, „pseudo-vama” pe care noi o trecem, prezentăm actele, vameșilor le părem suspecți sau verifică cine suntem și văd că suntem din presă, putem să ne trezim cu interdicții de a trece pe partea cealaltă.
Deci cumva se merge foarte, foarte atent pentru că poți să fii răpit, închis și torturat. Și avem situații de genul ăsta și nu o dată. De asta presa de aici colaborează cu cei de pe loc, se livrează informații pe ascuns și se utilizează mai departe.
În Găgăuzia avem presă care este independentă, care are aspirații europene, care tinde să meargă în Europa, România. În mare parte, găgăuzii au programe de susținere aparte, studierea limbii materne, dar și a limbii ruse, sunt comunități care nu cunosc un cuvânt în limba română sau rusă. Totodată, acolo există o susținere aparte a comunității din partea Turciei, care dezvoltă programe de infrastructură și cultură chiar.
În perioadele de criză, publicul devine foarte vulnerabil la zvonuri și interpretări trunchiate. Care sunt temele sau sectoarele care stârnesc cele mai puternice reacții emoționale în rândul populației acum? Și care crezi că e mediul care amplifică cel mai mult aceste emoții: televiziunea clasică sau rețelele sociale gen TikTok/Telegram?
Irina Lencauțan: Tik-tok-ul și analfabetizarea e o problemă aparte. E dureros să vezi câtă lume de pe această platformă acceptă prostia și distribuie tot felul de dezinformare în goana după like-uri și cadouri pentru conturi monetizate, vedetism și manifestare. Iar dacă e să revenim la ce se publică în presă, să știi că se accentuează lucruri precum energia, facturile, gaze, curentul electric din România, lupta cu drogurile, și tot felul de escrocherii on-line, dar și altele care au stârnit panică în rândul populației simple. Și asta a demonstrat încă o dată că noi suntem incapabili să cizelăm informația.
Dar mai există ceva care pe mine mă îngrijorează. Eu fiind jurnalist după școala veche, mi se pare degradant și lipsă de profesionalism să preiei tot ce postează fiecare politician, influencer, persoană publică, fiecare declarație, să o preiei cap-coadă de pe Facebook și să pui captura de ecran în știre sau culmea, drept o știre.
În rest, oamenii se tem să se afișeze. Își fac grupuri mici să nu se audă, să nu se afle. Dezvoltă un fel de indiferență față de problemele majore ale comunităților, dar și față de aproapele lor. Au fost foarte multe amenzi și foarte multe urmăriri în perioada în care era activă gruparea Partidului ȘOR. Ei adunau cele mai mari mase de oameni care veneau la proteste, la întâlniri, la discuții. Și a fost o urmărire ca în filme. O manifestare care într-un final a dus la blocarea activității acestui lider, și a echipei acestuia pe moment, dar nu cred că e ceva definitiv. Timpul va arăta, vin alegerile locale 2027.
O verigă a retragerii este și faptul că unii oameni au început să primească amenzi usturătoare pentru participarea în activitatea partidelor conduse de Șor, apoi au început să se teamă să se expună. Așa, grupurile active, au ales astăzi ca opțiune tăcerea și retragerea: „Nu mai zic nimic, nu are părerea mea o importanță atât de mare” sau „Nimeni nu mai plătește ca eu să mă manifest așa cum vrea liderul.”
Mai departe, aș vrea să analizez discrepanțele de percepție. Cum se vede România din Moldova în general? Imaginea sa este construită preponderent pe baza realităților economice și a parteneriatelor sau predomină încă stereotipurile istorice și politice în mentalul colectiv?
Irina Lencauțan: Totul depinde de perioada în care pui întrebarea. Dacă vrem să denigrăm, acum că vine luna martie, vorbim despre prima unire și cum s-a pornit tot acest proces. O să apară grupuri sau politicieni care o să arunce în spațiul online „uite, moldovenii au fost torturați de români în perioada în care au venit ca să îi învețe carte”, „cât de agresivi și răi erau și cum ne băteau” și „dacă vreți unirea cu România, o să vină înapoi școala românească care o să ne asuprească și o să ne bată”. Adică sunt și chestii de genul în care își aduc aminte că mama mea, bunica mea, ne-a povestit cum erau bătuți, maltratați de către ofițerii români, de către profesorii români, care erau foarte răi și ne băteau și cu varga, și cu teul, și cu tot ce găseau, peste degete și peste față, și eram maltratați.
Dacă vorbim în general despre faptul că se vehiculează Unirea cu România, oamenii din Republica Moldova își doresc asta. Pentru că noi majoritatea vacanțelor le facem în România. Copiii noștri fac studiile în România. Avem alocații din România. Sunt și ruși care nu vor să plece în Rusia, dar pleacă în Uniunea Europeană sau își obțin cetățenia română. Sunt foarte mulți ruși care fac cumva să demonstreze că au rude din Republica Moldova sau din România… și își fac acte românești.
În principiu nu ar trebui să ai cum să spui de rău de România, atâta timp cât se oferă fonduri pentru cultură, pentru jurnalism, pentru diverse programe care sunt menite să ne ajute să ne dezvoltăm, dar și pentru menținerea educației. Multe fonduri au fost pentru repararea școlilor, grădinițelor, dar și a altor spații culturale. Donații impresionante de fonduri de carte. Să nu uităm că cele mai multe grădinițe din sate au fost reparate prin programe bazate pe fonduri venite din România. Și eu am redobândit cu responsabilitate cetățenia română și abia aștept ziua Marii Uniri. Întrebarea este, dar România asta își dorește?
