Autorii sunt Alice E. Marwick, Elaine Schnabel, Shannon McGregor și Carolyn Schmitt, iar lucrarea poate fi regăsită aici. Aceștia analizează trei cazuri de dezinformare care au circulat masiv pe Facebook și Twitter și ajung la o concluzie simplă: toate funcționează ca povești.
Mai exact, narațiunile au personaje (eroi și „dușmani”), au o intrigă și, mai ales, au o morală. În aceste narațiuni, cineva trebuie să câștige și cineva trebuie să piardă, și nu contează dacă povestea este adevărată, ci dacă are sens pentru publicul care o consumă.
De exemplu:
– un angajat care se răzbună pe șef = „omul mic” învinge sistemul,
– un politician corupt = confirmă convingerile unei tabere,
– o conspirație = validează neîncrederea în instituții.
În toate cazurile, distribuirea acestor povești ține de confirmarea unor convingeri deja existente. Aceasta este și definiția Cognitive Biases, inspirată de Daniel Kahneman: credem ceea ce deja ne confirmă convingerile.
Emoția bate adevărul
Un element central identificat de cercetători este rolul emoției, întrucât dezinformarea se răspândește pentru că oferă satisfacție emoțională.
Fie că vorbim despre furie, umor sau dorință de „dreptate”, aceste narațiuni oferă un tip de catharsis: oamenii simt că narațiunea, chiar dacă falsă, le confirmă așteptările, astfel că oamenii distribuie conținut chiar și atunci când știu că nu este adevărat, doar pentru că „le place” povestea.
Dezinformarea circulă peste tot, nu doar în „fake news”
Un alt aspect esențial este că aceste narațiuni nu rămân izolate într-un colț obscur al internetului, ci circulă pe rețele sociale, în meme-uri și videoclipuri, în bloguri partizane, dar și în presa mainstream. Uneori, chiar și articolele care încearcă să demonteze o informație ajung să o amplifice, repetând practic narațiunea.
În plus, conținutul se adaptează: aceeași poveste poate deveni un meme, un video viral sau un articol de presă. Este un ecosistem.
De ce nu funcționează fact-checking-ul
Dacă dezinformarea este o poveste, atunci verificarea faptelor nu este suficientă. Fact-checking-ul operează la nivel individual și oferă corecții punctuale; în schimb, narațiunile menite să dezinformeze sunt legate de identitate (politică, culturală), sunt susținute de emoții și, important, sunt integrate în comunități.
Ce spun, de fapt, autorii:
„Ca povești, dezinformarea se răspândește în cultură și există la toate nivelurile media și în toate genurile. (…) Înțelegerea faptului că narațiunile menite să dezinformeze sunt susținute de factori culturali, sunt strâns legate de identitate și au o puternică rezonanță emoțională pentru publicul lor are implicații majore pentru modul în care acestea pot fi combătute.”
Pentru a le respinge, oamenii ar trebui să renunțe la o parte din modul în care își înțeleg lumea. Aici intrăm în sfera psihologiei, unde e mai greu de acționat.
Concluzia cercetătorilor este că dezinformarea de succes ține de rezonanță culturală, întrucât narațiuni se aliniază cu identități politice și sociale, folosesc emoții puternice, oferă satisfacție psihologică și, tocmai de aceea, sunt greu de combătut.
