Dar nimeni nu vede ce se află dincolo de ușa clasei.
Nimeni nu vede cum aduni în tine, zi după zi, zeci de priviri: unele pierdute, altele sfidătoare, altele care cer ajutor fără să spună nimic. Nimeni nu vede cum pleci acasă și nu încetezi să fii profesor. Cum lecțiile, elevii, grijile lor și propriile tale îndoieli continuă să-ți ruleze în minte. Cum înveți să zâmbești chiar și atunci când ești gol pe dinăuntru.
Ani la rând am dus totul în tăcere. Pentru că asta face, de multe ori, un profesor: duce. Explică. Rabdă. Speră.
Până într-o zi, când corpul meu a spus ceea ce eu nu am spus niciodată: că e prea mult.
Un AVC.
Nu știu exact când s-a produs. Dar știu de ce.
Atât de simplu de rostit. Atât de greu de înțeles.
M-am trezit, dintr-odată, în postura în care nu mai puteam controla nimic. Eu, cel care încercam mereu să țin lucrurile în ordine, să dau sens, să ajut. Ironia? Tocmai eu, „cel cu viață ușoară”, am ajuns aici.
Și poate că cel mai greu nu este ce mi s-a întâmplat, ci gândul că undeva, cineva încă mai spune: „Profesorii nu au de ce să fie stresați.”
Nu m-a doborât o singură zi grea.
M-au doborât toate zilele în care am luptat. Toate zilele în care m-am zbătut să arăt că această profesie merită respect, demnitate și recunoașterea unei presiuni psihice reale.
Profesori, aveți grijă de voi. Nimeni nu vă poate înlocui sănătatea.
