Potrivit cercetării „The Fragile Coherence of Russia’s International Order”, semnată de Olena Snigyr, atât ordinea internă, cât și cea internațională sunt capabile să reziste unor presiuni graduale, precum sancțiunile economice sau izolarea diplomatică. Totuși, ele rămân structural fragile și pot intra rapid în criză în urma unor șocuri majore, precum un colaps fiscal și energetic, o înfrângere militară cu puternică încărcătură simbolică sau o criză de succesiune la vârful puterii.
Cercetătoarea susține că stabilitatea regimului rus este menținută prin intermediul aparatului de securitate, al controlului asupra spațiului public și al unei guvernări bazate pe narațiuni care produc un nivel minim de acceptare voluntară din partea populației. În acest model, conceptul de „viață bună” este utilizat pentru a prezenta practicile autoritare drept firești și justificate moral.
În plan extern, Rusia își construiește influența mai puțin prin reguli sau beneficii economice și mai mult prin relații tranzacționale, dependențe asimetrice și coerciție selectivă. Autorii descriu un model concentric al ordinii internaționale ruse, în care reziliența este cea mai mare în cercul interior, unde controlul este direct, și scade progresiv spre cercurile exterioare, unde Moscova se bazează pe interdependențe economice și pe construirea unor cadre comune de valori și identitate.
Studiul arată că Rusia încearcă să ofere partenerilor săi nu doar avantaje strategice, ci și o viziune alternativă asupra ordinii internaționale, construită în jurul ideii unei „lumi multipolare” și a opoziției față de hegemonia occidentală. Totuși, această strategie este vulnerabilă la sancțiuni, competiția altor centre de putere și la schimbarea intereselor statelor partenere.
Autoarea identifică trei vulnerabilități majore ale sistemului: concentrarea excesivă a legitimității în jurul liderului, sensibilitatea la șocuri și dificultatea de a extinde coerciția în afara propriului spațiu de influență.
Potrivit cercetării, cea mai probabilă ruptură a sistemului nu ar veni dintr-o singură cauză, ci din suprapunerea mai multor factori: diminuarea resurselor necesare pentru menținerea coerciției, creșterea costurilor mobilizării și apariția simultană a unei crize de autoritate la nivelul conducerii.
Autoarea concluzionează că presiunea externă, aplicată izolat, este puțin probabil să producă schimbări structurale în Rusia. Transformarea sistemului ar necesita slăbirea simultană a celor trei piloni care îi susțin reziliența: capacitatea coercitivă, resursele materiale și legitimitatea construită prin narațiuni.
