A găsit aici mai multă muncă decât într-un sistem deja stabilizat, dar și ceva ce marile centre universitare nu mai oferă foarte des: șansa de a construi. De la laboratoare și programe de studiu, până la colaborări clinice și un Muzeu de Anatomie realizat din donații adunate din toată țara, profesorul Alexandru Nemțoi vorbește despre medicină cu aceeași pasiune cu care intră în sala de operație sau în amfiteatru. Pentru el, anatomia nu este doar o disciplină fundamentală, ci limbajul fără de care un medic nu poate înțelege cu adevărat corpul uman, boala și pacientul din fața lui.
În relația cu studenții, încearcă să transforme un curs considerat de mulți „greu și urât” într-o experiență vie, conectată permanent la realitatea medicală. Le vorbește despre chirurgie, imagistică și urgențe, dar și despre răbdare, empatie și responsabilitatea pe care o presupune lucrul cu oamenii.
Într-un sistem medical despre care spune că are nevoie nu doar de performanță, ci și de vocație autentică, Alexandru Nemțoi rămâne profesorul care crede că medicina nu se poate face „de la opt la patru”, ci doar cu pasiune și implicare totală. Ca să nu simți că muncești nicio secundă…
Carmen Dumitrescu: Dumneavoastră chiar aveți o poveste, căci știu că ați plecat din Iași la Suceava, unde, împreună cu o echipă de oameni implicați, ați făcut o facultate de la zero. Aș vrea să ne spuneți această poveste.
Alexandru Nemțoi: Eu sunt sucevean la origine și pentru mine a fost și un orgoliu personal întoarcerea în Suceava după 20 de ani de stat și muncit în Iași. Am absolvit Facultatea de Medicină Dentară din Iași, apoi Facultatea de Medicină Generală din cadrul Universității de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași.
Imediat după ce am terminat prima facultate, am început studiile doctorale și, în timpul doctoratului, am plecat aproape un an la Viena, unde mi-am făcut o parte din studii într-un departament de radiologie a Facultății de Stomatologie din Viena.
M-am întors în țară, mi-am continuat studiile și, în paralel, am început și studiile de rezidențiat. Faptul că mi-am dorit tot timpul să lucrez într-un mediu spitalicesc, nu neapărat într-un cabinet stomatologic, mi-a dezvăluit pasiunea pentru o ramură chirurgicală care se numește chirurgie orală și maxilo-facială, o specializare care, atât în România, cât și în comunitatea europeană, necesită dublă licență, deci cea de medic stomatolog și medic generalist.
Mi-am terminat rezidențiatul în Iași și imediat după am devenit cadru universitar. În 2015 am devenit titular la catedra de Anatomie și Embriologie. Și de acolo mi-am descoperit pasiunea pentru anatomie, care, din punctul meu de vedere, în calitate de chirurg, îmi era indispensabilă.
Zece ani am predat la Facultatea de Medicină din Iași studenților din anul II la Medicină Generală și studenților din anul I la Medicină Dentară.
În această perioadă am reușit să plec de mai multe ori în schimburi de experiență prin Suedia, Elveția. Și mereu am încercat să îmi îmbunătățesc atât actul didactic, cât și actul chirurgical. Dar în 2019 am avut un contact cu niște oameni din conducerea Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, care mi-au prezentat strategia lor de dezvoltare a unei viitoare facultăți de medicină la Suceava.
Atunci, la Suceava existau doar două programe: programul de nutriție și dietetică și cel de fizio-kineto-terapie, care au fost proiectate din 2011 sub coordonarea actualului nostru decan, care este profesorul doctor universitar Mihai Covașă. În Iași lucram și la Universitatea de Medicină și Farmacie, dar eram integrat clinic cu jumătate de normă la Spitalul de Neurochirurgie, fiind și acolo un inițiator în chirurgia orală și maxilo-facială, pentru că eram primul chirurg al spitalului în această specializare care lucra în mod direct. Și mai bine de 6 ani am lucrat în acel spital, unde mi-am dezvoltat și partea de traumatologie maxilo-facială, combinată cu cea neurochirurgicală, și partea oncologică.
În 2020 am luat hotărârea de a mă transfera prin concurs la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, renunțând la activitatea pe care o dezvoltasem în Iași.
A fost un pas important pentru dumneavoastră, sunt sigură. Și decizia, destul de curajoasă, pentru că v‑a schimbat toată viața, de fapt.
Discuțiile pe care le-am avut cu rectorul Universității m-au determinat să am încredere că lucrurile vor merge într-o direcție bună, iar acum, după șase ani, vă spun că nu îmi pare rău de decizia luată. A fost multă muncă aici, mai multă muncă decât în Iași, un centru deja consacrat, dar cu mult entuziasm eu și colegii mei suntem aici și încercăm să facem lucrurile să meargă bine.
Unul dintre motivele care m-au determinat să vin a fost acela că puteam fi parte dintr-un proiect ce începea de la zero. Mi s-a părut un mod mai sănătos de a face lucrurile. Iar Universitatea ne-a susținut extraordinar de mult pe toți cei care suntem acum la Facultatea de Medicină și Științe Biologice să putem dezvolta disciplinele, departamentele, laboratoarele și colaborarea cu spitalul.
Și atunci, din 2020, de când am venit eu, s-a autorizat și programul de tehnică dentară și s-au deschis, cu ajutorul colegilor de la Biologie și Biochimie, și programele respective, de biologie și biochimie. Iar acesta e un alt motiv pentru care am ales să vin aici: acela de a lucra într-o echipă multidisciplinară.
Am început să colaborăm și cu spitalul, care a devenit spital clinic. Așa am început și eu din martie o colaborare zilnică cu spitalul în cadrul departamentului de chirurgie orală și maxilo-facială. Deja în spital anul acesta am reușit să facem o premieră locală, și anume să mergem către partea oncologică și să operăm pacienți oncologici. Și în felul acesta ne implicăm și la nivel clinic, și la nivel universitar cu activitatea desfășurată aici.
Suntem la început de drum, e adevărat, dar cu entuziasm cred că vom face performanțe mari. În ceea ce privește activitatea mea de lucru, în momentul în care fostul rector a decis că trebuie să pregătim dosarul pentru a autoriza programul de medicină, dorința mea a fost să mă implic în mod direct. Și atunci mi-am luat responsabilitatea de coordonator al programului. În Universitate, am fost cumva nevoiți să facem și un Muzeu de Anatomie.
Mie mi-a făcut mare plăcere să mă ocup de asta și am început, împreună cu domnul profesor Mihai Dimian, care e actualul ministru al Educației, să proiectăm acest muzeu și să colectăm din toată România, prin intermediul colegilor din țară, de la preparate anatomice, fetuși cu diverse malformații, pe care le aveau în formol de mai bine de 50 de ani, și au zis că locul lor e mult mai potrivit într-un muzeu de anatomie, mai ales unul la început de drum.
Au venit din toate direcțiile donații de carte veche, donații de instrumentar. Și astăzi avem deschis în cadrul Universității acest muzeu, care le este foarte util studenților care vor să știe ce s-a întâmplat și cum arăta realitatea medicală în alte timpuri.
CITEȘTE ȘI: Andrea Chiș, profa de Justiție care a ales să plece pentru a spune adevărul
Sunt, de asemenea, activ și în domeniul cercetării, unde mă concentrez asupra regenerării tisulare ghidate, adică experimente pe care le fac în laborator, cu anumite biomateriale pe care le testăm și cărora încercăm să le găsim aplicabilitate în medicina umană. Datorită dorinței de a dezvolta și partea de studii doctorale în cadrul facultății, anul trecut am reușit să îmi dau și abilitarea în Medicină, ca să pot să iau și studenți doctoranzi. E cel mai înalt nivel de educație în cadrul unei facultăți. Și ne dorim ca pe viitor să înființăm și o școală doctorală aici.
Voiam să vă întreb cum arată, în realitate, începutul de la zero al unei facultăți de medicină în România?
Foarte complicat. Și aici îl voi cita pe actualul nostru rector. Când am venit eu la Suceava mi-a arătat un document din anii ’90, când imediat după Revoluție s-a înființat facultatea de medicină la Oradea și Constanța. Și, pe hârtia respectivă, trimisă de Guvernul României, era trecută și Suceava. Doar că atunci lucrurile se făceau foarte ușor. Adică Guvernul României a spus instituțiilor locale să pună la dispoziție o clădire, spitalul să ofere baza clinică și universitatea să facă planul de învățământ. Vă dați seama că foarte repede au apărut atunci aceste facultăți. Și putea să apară și la Suceava tot atunci, dar nu s-a întâmplat asta.
Perioada în care noi trăim vine cu o serie de standarde foarte clare, care trebuie respectate. Avem nevoie de resursă umană, de infrastructură, de colaborare cu spitalul. Este această vânătoare de resursă umană, pentru că vorbim de un oraș în care nu avem o comunitate medicală precum aceea din marile centre universitare. Deci a face astăzi o facultate de medicină în România e o provocare uriașă. Și constant trebuie să fii atent la personal, la dotare, la direcțiile de cercetare, la publicații, la suporturile de curs, la laboratoare, ca să poți oferi o educație de calitate.
Vorbiți despre anatomie și chirurgie maxilo‑facială cu foarte multă pasiune. Sunt curioasă de unde vine pasiunea asta.
Cred că din copilărie am simțit această fascinație pentru științele naturii. Eu le zic studenților la Medicină sloganul Casei Regale Germane: „Nihil sine Deo” (Nimic fără Dumnezeu), cu completarea „Nimic fără Anatomie în Medicină”. În orice specializare a sănătății nu poți înțelege lucrurile pe deplin. Dacă nu știi substratul morfologic n-ai cum să înțelegi funcția, patologia și nici să dai diagnostic sau un plan de tratament, chirurgical sau medicamentos.
Cum le transmiteți studenților pasiunea pentru anatomie și în ce fel le explicați că poate nu e doar despre știință, ci și un contact cu fragilitatea umană? Mulți oameni au impresia că medicii își pierd empatia și sensibilitatea. Dumneavoastră încercați să le transmiteți și asta studenților?
Disciplina pe care eu o predau este una grea și urâtă. Și vine la pachet cu o cantitate uriașă de informație. Dar, prin prisma faptului că sunt și practician și de fiecare dată pot să le aduc informații din partea imagistică, din partea chirugicală, cu fotografii, cu implicații, asta pune cumva totul într-o altă lumină pentru ei. În cadrul disciplinei pe care eu o predau încerc să fac întotdeauna corelații practice. Și asta îi determină pe studenți să înțeleagă mai bine lucrurile, iar acest lucru se simte la evaluări.
Mai este un aspect: activitățile extracurriculare pe care le facem. De exemplu, în jurul disciplinei încercăm să avem cercuri științifice studențești. S-a dezvoltat, de pildă, un cerc de neuro-științe.
De asemenea, avem un Club de Anatomie și Chirurgie și de două ori pe lună avem întâlniri în care discutăm în limba engleză, prezentăm și citim articole științifice și încercăm să facem corelații. Și astfel se construiește un univers în jurul acestor studenți care îi ajută să înțeleagă mult mai clar și mult mai bine.
Care e diferența între un student foarte bun și un student care va deveni un medic foarte bun?
Am studenți buni care, prin muncă, au devenit medici extraordinar de buni. Cum le spun și lor, medicina nu este o facultate ca oricare alta. Adică nu te duci dimineața la birou și lucrezi până la o anumită oră, iar apoi pleci detașat acasă.
Medicina e o vocație. Și în momentul în care îți iubești meseria, nici nu consideri că muncești. Și atunci medicina ar trebui tratată ca o vocație. Și de multe ori poate ar trebui ca studenții care au de gând să facă medicina să aibă și o evaluare psihologică în privința predispoziției lor spre meserie. Pentru că atunci când lucrezi cu oamenii trebuie să ai răbdare, trebuie să ai empatie, trebuie să explici și să educi. Iar uneori sunt situații în care trebuie să știi să reacționezi extraordinar de rapid și atunci e bine să renunți la această empatie.
Pentru că o reacție rapidă în situații de urgență poate salva o viață. Dar când ți se prezintă un pacient cu probleme cronice sau într-o intervenție programată, trebuie să știi să discuți și să ai răbdare. De asta noi punem accentul pe comunicarea cu pacientul.
Ce credeți că lipsește în învățământul medical din România?
În primul rând, lipsește o admitere în sistem care să permită această evaluare psihologică a viitorilor medici. Adică statul va dori să investească într-un viitor medic, iar intrarea în acest sistem de educație medical, pe lângă cunoștințele necesare la admitere, ar trebui condiționată și de o evaluare psihologică a structurii umane pe care o va avea viitorul candidat la Medicină, așa cum o fac și alte state. Un coleg care lucrează în Viena a avut vreo trei testări psihologice, înainte să practice acolo.
De asemenea, în ceea ce privește educația medicală, ea trebuie să asigure o continuitate. Termini facultatea, termini rezidențiatul, dar trebuie să ai și posibilitatea să te ancorezi cu ușurință în sistem, fie că vorbim de un centru mare sau mic. Fără asta, mulți absolvenți ajung în sistemul privat din România sau în alte sisteme medicale și atunci investiția pe care o face statul român nu are la bază neapărat o strategie bună. Și cred că aici ar trebui schimbate niște direcții în privința examenului de rezidențiat.
În Germania, viitorul rezident are un interviu într-un spital și acel spital nu e neapărat universitar sau un centru mare, dar îi dă posibilitatea să se dezvolte într-un spital sau un centru medical mai mic.
După atâția ani de medicină, care nu e ușoară deloc, ce vă face să mergeți în continuare cu entuziasmul acesta la cursuri?
Mereu le spun studenților, cel puțin înainte de sesiune: „Eu am iubit atât de mult medicina, încât am făcut două facultăți de medicină, și stomatologică, și generală!” Probabil pasiunea pentru ceea ce fac și faptul că sunt unul dintre norocoșii care și-au ales o specializare în care se regăsesc, mă determină ca în fiecare zi să vreau să fac mai mult și să mă dezvolt. Asta e explicația entuziasmului.
*Acest articol a fost publicat în ediția print a Revistei CARIERE nr. 308, iunie 2026.
