În acest interviu acordat în exclusivitate publicației INVESTIGATORIA, Ana Blandiana vorbește despre felul firesc în care s-a născut curajul de a confrunta regimul, despre mecanismele unei cenzuri care, chiar și după desființarea ei oficială, a continuat să funcționeze în forme oculte, dar și despre povestea complicată a volumului Proiecte de trecut, o carte a cărei apariție a fost legată, într-un mod neașteptat, de Premiul Herder pe care l-a primit în 1982.
Dar mărturia ei nu rămâne în trecut. La mai bine de trei decenii de la căderea comunismului, Ana Blandiana privește cu îngrijorare către prezent: către renașterea nostalgiei pentru totalitarism, către manipularea maselor, către disprețul față de intelectuali și, mai ales, către slăbirea discernământului într-o epocă în care adevărul și minciuna circulă cu aceeași libertate.
Pentru scriitoare, libertatea este mai dificilă decât lipsa ei, tocmai pentru că presupune responsabilitate. „Este ceva ce trebuie apărat în fiecare zi”, spune Ana Blandiana. Iar apărarea ei începe cu un gest aparent simplu, dar devenit tot mai greu de făcut: capacitatea de a gândi totul cu mintea ta.
Într-o vreme în care „post-adevărul” și „fake news” au intrat în vocabularul cotidian, Ana Blandiana atrage atenția asupra unei vulnerabilități care poate pune însăși libertatea de exprimare în pericol: lipsa discernământului. Pentru că, spune ea, libertatea de exprimare aparține deopotrivă celui care spune adevărul și celui care minte. Ceea ce poate face diferența este capacitatea noastră de a le deosebi.
Carmen Dumitrescu: Mi-am dorit această întâlnire cu dumneavoastră, pentru că în trecut am mai realizat interviuri cu oameni care au simțit comunismul pe propria piele. Și l-am auzit, la un moment dat, pe domnul Petre Mihai Băcanu, care povestea că la Securitate a declarat că a fost inspirat de Doina Cornea și Ana Blandiana, care au avut curajul să se lupte cu un monstru. Și aș vrea să vă întreb cum ați găsit la vremea aceea puterea interioară de a înfrunta monstrul?
Ana Blandiana: Nu știu cum să îți spun, pentru că totul a fost mult mai firesc decât pare acum. Am fost un scriitor care n-a vrut decât să scrie ce avea în minte și, dacă era posibil, să publice. Și de aici s-au născut toate. Inclusiv acest curaj. Dar atunci se simțea firesc.
C.D.: Cum ați simțit presiunea cenzurii atunci?
A.B.: Se simțea îngrozitor. Și nu numai pentru mine. Pentru toată lumea era o luptă de fiecare zi. O luptă pentru fiecare pagină și pentru fiecare cuvânt și vers. Tocmai pentru că a fost o luptă, uneori mai și câștigai. Una peste alta, generația anilor 60 a rămas vie funcționând în comunism vreme de vreo 40 de ani. Și dacă ne uităm la ce a rămas după ea, e destul de clară dovada că a reușit să învingă cenzura de mai multe ori. Și totul se baza pe un fel de complicitate între scriitorul care semna pagina respectivă și, în cele mai multe cazuri, scriitorul care era redactor. La Cartea Romnească era locul cel mai bun, dar și la alte edituri se putea, că erau acolo scriitori. Deci a fost o luptă datorită căreia am rezistat și faptul că am rezistat se vede inclusiv în faptul că multe dintre cărțile acelor timpuri continuă să se editeze și azi. Au fost niște cărți care ne-au reprezentat.
În ceea ce mă privește, trebuie să spun că de câteva ori au ieșit niște mari scandaluri pe tema asta. Cel mai interesant scandal a fost cel în legătură cu cartea mea Proiecte de Trecut, care erau niște nuvele fantastice.
Fac o paranteză: de multe ori când am fost în străinătate și povestind asta am fost întrebată de ce mă refeream la relația dintre scriitorul care scria și cel care redacta ca la o “complicitate”, nu ca la o “solidaritate”. Întrebarea e corectă. Doar că țin minte că și eu m-am întrebat de ce îi spuneam astfel. Și apoi mi-am dat seama: dacă ieșea rău, rămâneai singur. Nimeni nu se solidariza cu tine în acele timpuri.
Revin la întâmplarea asta: scrisesem deci o carte care avea mari probleme, din punctul de vedere al regimului, și care a trecut de cenzură, datorită colegilor de la Cartea Românească. Niciodată nu am știut, ca scriitor, câte trepte avea cenzura. Avea multe. Asta e tot ce pot să spun. Și pe parcurs se tot înmulțeau. Vorbesc mereu despre cenzura de după desființarea cenzurii, mi se pare că în 81 s-a făcut mare tam tam și s-a anunțat că s-a desființat cenzura. Până atunci era o instituție în care niște oameni salarizați cenzurau. După care totul devenise ocult. Nu mai știai de unde vine presiunea. Sigur că prima treaptă era la nivelul redactorilor, dar apoi pleca la Consiliul Culturii și, în cele mai rele cazuri, ajungea până la doamna Ceaușescu.
Revin: am predat cartea, a trecut de editură și părea că va trece toate obstacolele, ba mai mult, mi se tot transmitea pe surse că o să fie bine și va apărea cartea. Ceea ce era minunat, pentru că acea carte conținea niște nuvele, iar una dintre ele era despre un grup de deportați în Bărăgan. Era o poveste reală, pe care o știam de la Mircea Martin, care mi-a spus că totul se petrecuse în satul lui, unde fusese arestată în întregime o nuntă. Practic urma să fie arestat chiaburul, care era tatăl miresei, dar s-a nimerit să fie nunta în ziua aceea. O nuntă cu intelectuali, căci mireasa se căsătorea cu un profesor.
Între timp am fost anunțată că am câștigat Premiul Herder și asta întotdeauna se întâmpla cu ceva timp înainte, adică ești anunțat cam cu jumătate de an înainte de un astfel de premiu. Și pe jumătatea asta de an am tot sperat că voi primi viză. Pe parcurs m-am convins că nu voi primi și am și renunțat și apoi, într-un mod miraculos, am primit cu ceva mai mult de 24 de ore înainte de ceremonie și vestea că pot să îmi iau viza. Mulți ani după am aflat de la un bun prieten care era profesor la Agronomie la Iași că știa de pe Petre Enache care era numărul 2 la nivelul culturii din vremea aceea că era foarte stresat că el a dat drumul cărții, pentru că știa că la ceremonie de acordare a Premiului Herder urma să participe și președintele Austriei. Îți dai seama că numărul 2 din domeniul culturii statului tremura de frică că dăduse viza unui scriitor? Eu nu mai aveam emoții cu cartea, așteptam să apară, dar aveam emoții cu viza.
Între timp mi s-a cerut să dau un text la revista Viața Românească. Și eu am spus că nu am versuri, dar am niște nuvele. Și am dat una dintre povestiri. Ei bine, deși teoretic nu exista cenzură, cenzura pentru reviste era alta decât pentru edituri. Cea pentru reviste a fost mai rea, în sensul că a blocat apariția nuvelei și s-a anunțat că tipografii au refuzat să o publice din revoltă că am scris asemenea lucruri. Peste ani de zile, când au venit minerii în Piața Universității, mi-am dat seama că funcționa în continuare aceeași metodă: de a pune pe spinarea oamenilor simpli vina.
Directorul revistei Viața Românească mi-a dat telefon speriat să mă întrebe ce se întâmplă. Și am spus că e o nuvelă dintr-o carte care se afla în curs de publicare, care era în tipar. Și atunci s-a oprit și publicarea cărții. Și peste alte luni am primit viza pentru plecarea la Viena și, când am ajuns acolo, am primit un telefon și mi s-a zis că se va publica și cartea. Pentru că atunci și-au dat seama că presa o să îmi ia interviu și voi spune totul presei. Vreau să îți spun că pentru mine Premiul Herder a fost faptul că, datorită lui, mi-a apărut cartea asta la care am ținut foarte mult. Și uite așa ți-am spus o poveste complicată despre cum era și cum se simțea cenzura atunci.
C.D.: Ați vorbit despre ura pentru intelectuali, care era și atunci foarte prezentă în societate. Acum, la decenii întregi după, această ură se simte din nou, la fel de puternic. De ce apare această ură pentru oamenii cu școală, cum vă explicați că sentimentul acesta apare periodic în societăți, că din când în când, societățile se revoltă chiar împotriva celor care fac efortul de a gândi?
A.B.: Nu se întâmplă periodic, nu! Întotdeauna există în societate această ură pentru intelectuali. Intelectualii sunt antipatici, pentru că sunt deștepți. Eu mereu am spus faptul că nu cred că se va termina vreodată comunismul, pentru că el se bazează pe această frumoasă trăsătură a sufletului uman care este dorința de egalitate între oameni. Dar această egalitate nu există în natură. Ea există în statul de drept, există statutar. Dar în natură nu. În natură unul e deștept, altul e prost. Unul e frumos, altul e urât. Nu suntem egali și nu putem fi! Iar invidia este unul dintre motoarele cele mai puternice și cele mai eficiente ale societății.
C.D.: Ați trăit comunismul și vedeți și ce se întâmplă astăzi. Eram curioasă cum rămânem loiali valorilor care ne țin pe linia de plutire și care ne fac să nu privim cu nostalgie către un trecut totalitar? Sunt oameni și mulți tineri, din păcate, care nici nu au trăit comunismul, dar care își doresc să se întoarcă în trecut.
A.B.: Ideea nu cred că e să îi convingi de ceva. Că n-o să poți niciodată. Ideea e ca la butoane, la conducerea țării să se afle oameni destul de luminați ca să respecte valoarea. Și atunci vor genera la nivelul societății condiții pentru ca cetățenii să nu fie periclitați de către ceilalți. Nu e cazul astăzi. În primul rând, o jumătate din țară a dovedit un nivel destul de clar de prostie. Pentru mine asta e una dintre marile umilințe: că am trăit mereu cu ideea că suntem un popor de oameni deștepți. Și există nenumărate argumente că suntem mai deștepți decât alții. Și deodată se dovedește că vreo jumătate au putut fi deturnați de o poveste ce nu stă în picioare.
C.D.: Cum vă explicați asta?
A.B.: Păi totul e ocult și suspect. Adică nu există altă explicație rațională decât că la mijloc a fost o manipulare de proporții și e clar că uniunea Sovietică a fost mereu superioară în materie de manipulare Europei. Și în continuare e clar că ce s-a întâmplat la noi beneficiază de acea capacitate de manipulare care funcționează.
C.D.: Ce le spuneți tinerilor care vor să se întoarcă în comunism, că atunci aveau casă și loc de muncă de la stat?
A.B.: Nu cred că sunt mulți sau majoritari. Credeți că sunt majoritari?
C.D.: Nu majoritari, dar sunt sondaje care atestă faptul că vreun sfert din tineri visează timpuri comuniste pe care nu le-au trăit…
A.B.: Teoretic, le spun să studieze istoria și să vadă ce s-a întâmplat în istorie ori de câte ori a ajuns comunismul la putere. Să vadă ce înseamnă cu adevărat o societate totalitară și catastrofică și profund represivă. Le-aș mai spune să se gândească bine dacă e totuși sănătos să opteze pentru acea siguranță reală în comunism față de acum în detrimentul libertății. Și este clar că a fi liber este mai greu decât a nu fi liber. Este mult mai greu să trăiești într-o societatea în care ai și responsabilități. Libertatea nu e ceva care se obține o dată și rămâne la tine.
C.D.: Dar ce e libertatea?
A.B.: Este ceva ce trebuie apărat în fiecare zi. E capacitatea de a gândi totul cu mintea ta. Și asta trebuie să aperi zi de zi.
C.D.: Dar libertatea de exprimare ce e, din perpectiva scriitorului care chiar știe ce înseamnă lupta pentru cuvânt?
A.B.: Libertatea de exprimare există astăzi. Nu lipsește. Dar nu există discernământ în cazul multora care nu pot distinge binele de rău și adevărul de minciună. Asta pune libertatea de exprimare în pericol: lipsa discernământului. Noțiunea de post adevăr, noțiunea de fake news, astea sunt lucruri care, prin simplul fapt că au intrat în limbă, dovedesc cât de mare importanță au pentru noi azi. Și tragic e că libertatea de exprimare e a tuturor: și a celui care minte, și a celui care spune adevărul. Discernământul ar schimba asta. Dar nu prea e…
