Fiecare ministru al educației vine aproape obligat să demonstreze că începe o nouă epocă. Alte priorități, alte formule, alte promisiuni, alte modificări. Uneori sunt necesare. Alteori sunt doar modalități de a pune o nouă etichetă politică pe un sistem care nici măcar nu a avut timpul necesar să vadă dacă reforma precedentă funcționează. Școala nu poate fi reformată din patru în patru ani. Cu atât mai puțin de fiecare dată când se schimbă ministrul.
Un copil care intră astăzi în clasa pregătitoare va petrece treisprezece ani în învățământul preuniversitar. În acești treisprezece ani poate vedea schimbându-se miniștri, metodologii, examene, programe, burse, criterii și discursuri despre ceea ce ar trebui să devină școala românească. Copilului i se cere stabilitate și performanță într-un sistem căruia adulții care îl conduc nu reușesc să îi ofere nici măcar predictibilitate. Profesorului i se cere același lucru.
I se cere să fie performant, inovator, empatic, digitalizat, disponibil, bine pregătit, evaluator, consilier, mediator și uneori chiar asistent social. În același timp, peste el vin decizii administrative și legislative pe care nu le-a cerut, la elaborarea cărora de multe ori nu a fost ascultat suficient și pe care trebuie să le aplice indiferent dacă realitatea din clasă seamănă sau nu cu realitatea imaginată într-un birou.
Aici apare una dintre marile rupturi ale educației românești: distanța dintre cei care decid și cei care trăiesc zilnic consecințele deciziilor. Este foarte simplu să vorbești despre eficiență uitându-te la un tabel. Este mult mai greu să vezi copilul din spatele cifrei. Este simplu să reorganizezi, să comasezi, să modifici norme și să calculezi costuri. Dar școala nu este o fabrică, iar educația nu poate fi judecată exclusiv după principiul „cât ne costă?”.
Mai există însă o formă de influență politică despre care vorbim prea puțin: cultura numirilor și a relațiilor.
Atunci când într-un sistem apare chiar și suspiciunea că apropierea de un partid, de un primar, de un inspector sau de un om influent poate conta mai mult decât competența, încrederea începe să se prăbușească. Nu trebuie ca fiecare director, inspector sau responsabil din sistem să fie numit politic pentru ca problema să existe. Este suficient ca oamenii competenți să ajungă să creadă că munca lor valorează mai puțin decât carnetul, relația sau telefonul potrivit.
Depolitizarea educației nu înseamnă că politicienii nu mai au voie să decidă politici publice în educație. Evident că trebuie să o facă. Pentru asta sunt aleși. Depolitizarea adevărată înseamnă altceva: să existe o limită clară între politica publică și interesul de partid. Ministrul trebuie să stabilească direcții. Parlamentul trebuie să legifereze. Guvernul trebuie să finanțeze. Dar școala nu trebuie transformată într-un teritoriu în care fiecare nouă putere își plantează oamenii, își construiește imaginea și își testează experimentele. Mai ales că educația are un timp diferit de timpul politic.
Politicianul gândește până la următoarele alegeri. Educația trebuie să gândească pentru următorii douăzeci de ani. Politicianul are nevoie de rezultate care pot fi anunțate. Profesorul are nevoie de rezultate care pot fi văzute într-un copil peste ani.
Politicianul poate prezenta statistici. Profesorul îl vede pe elevul care nu înțelege să citească, pe copilul care vine flămând la școală, pe părintele care nu își permite rechizite, pe adolescentul care abandonează și pe elevul foarte bun care trebuie convins că merită să mai creadă în școală.
De aceea, marile decizii din educație nu ar trebui construite pentru durata unui mandat.
România are nevoie de câteva obiective naționale asupra cărora partidele să înceteze să se mai lupte: reducerea analfabetismului funcțional, combaterea abandonului școlar, infrastructură decentă pentru fiecare copil, profesionalizarea managementului școlar, salarizare predictibilă, formarea serioasă a profesorilor și un sistem de evaluare care să măsoare competența reală, nu capacitatea de a supraviețui birocrației. Aceste lucruri nu sunt de stânga sau de dreapta. Nu sunt ale unui ministru și nici ale unui partid. Sunt obligațiile unui stat.
Poate că cea mai mare reformă a educației românești nu ar fi încă o lege, încă o comisie și încă un plan prezentat festiv. Poate că ar fi un lucru mult mai dificil: ca politicul să accepte că nu trebuie să controleze tot ceea ce finanțează. Să lase profesioniștii să vorbească înainte să ia decizii. Să îi asculte pe profesorii de la clasă, nu doar pe cei care ajung în jurul meselor ministeriale. Să numească oameni pentru ceea ce știu, nu pentru cine îi recomandă. Să construiască politici care supraviețuiesc unui ministru și unui guvern. Și, mai ales, să înțeleagă că școala nu poate fi resetată după fiecare schimbare de putere.
