În analiza sa, Andrei Țăranu face o paralelă cu alte momente din istoria României și cu fenomene similare apărute în Europa, subliniind că astfel de manifestări pot apărea în perioade marcate de anxietate, violență și sentimentul abandonului social.
„Ce vedem acum la Arestul Central e o societate care își cere vizibilitatea, care dorește să se exhibe, să se facă văzută. Noi pe oamenii ăștia nu i-am văzut așa până la pandemie. În România au mai fost manifestări de tipul acesta prin anii ’30, la Maglavit. Fenomenele astea apar atunci când oamenii se simt abandonați și au nevoie de cineva pe care să îl cheme în ajutor. Petrache Lupu a apărut în apropierea celui de-al Doilea Război Mondial și era atunci un sentiment de agresiune și violență în societatea românească, în 1936. În Franța și Portugalia au apărut fenomene similare în preajma Primului Război Mondial. Deci sunt fenomene cauzate de evenimente naționale sau globale violente.
La noi, eu cred că pandemia a fost cea care a generat violența asta. Și nu doar la noi. Uitați-vă în Statele Unite! La noi, pandemia s-a călărit pe incapacitatea statului de a comunica cu cetățenii și pe o stare de anxietate colectivă pe care unele societăți au reușit să o dreneze comunitar. Cum am și o mică existență paralelă la Napoli, vă pot spune că în pandemie acolo oamenii cântau pe balcoane și mai eliminau astfel din anxietate. În timp ce la noi așa ceva nu s-a petrecut.
Aici, profesorul Andrei Țăranu introduce una dintre ideile centrale ale explicației sale: diferența dintre felul în care societățile au reușit să gestioneze anxietatea colectivă în timpul pandemiei și situația din România, unde reacția instituțiilor statului ar fi contribuit, în opinia sa, la amplificarea neîncrederii.
„La noi statul ori a fost extrem de agresiv, ori extrem de lax și a trecut de la o extremă la alta foarte repede. Și de aici a apărut sindromul de negare. Atunci a ieșit la suprafață spiritul acesta magic, pentru că mai bine ne ungem cu seu de broască decât să ne vaccinăm, pentru că nu avem încredere în autorități și pentru că noi nu știm ce e în vaccin. Așa că ne temem să ne apară solzi și coadă.
Ca impact al imaginilor pe care le vedem în zona Arestului Central, acesta e de ridicol și de jenă. Pe de altă parte, am văzut, și asta e în legătură directă cu sindromul religios, întreținut probabil și de o parte din BOR, pentru că, atunci când a fost arestat Georgescu, după ce niște persoane s-au isterizat și au făcut în toate felurile, s-au așezat în grup și au început să spună rugăciuni. Deci vedem niște oameni care încep prin a avea reacții violente, pentru ca mai apoi să se retragă în spatele unui zid de pioșenie mimată.
De multe ori, la unii dintre ei, nu la toți, că unii sunt manipulați de cei care sunt cu megafoane, dar sunt unii dintre ei care se automanipulează. Adică mamele alea care se duc acolo cu copiii sunt într-un asemenea fenomen de automanipulare. Se pun sub o protecție cvasi-divină pe care au învățat-o în comunitatea originară, au practicat-o în spațiul lor religios și acum o practică în spațiul lor familial. Interesant, vedeți?
Pe de altă parte, o altă explicație ar putea fi aceea că noi avem prea puțină asistență socială. Într-un caz în care o mamă s-ar fi dus cu copilul și l-ar fi ținut cu zilele la un protest, într-o țară nordică, ar fi fost fie pedepsită, fie se duceau niște angajați ai statului preocupați cu asistența socială să îi întrebe pe oamenii ăia ce e cu ei. Pe noi nu ne interesează asta. Noi doar le punem etichete. Dar nu ne întrebăm de ce au ajuns așa. Sigur, nici ei nu ar putea răspunde la asta foarte coerent.”
Analiza profesorului universitar merge apoi către componenta mesianică a fenomenului și către o comparație cu mobilizarea populară din jurul lui Ion Iliescu în primii ani de după Revoluția din 1989. În ambele cazuri, spune Andrei Țăranu, poate fi identificată o formă de raportare irațională la lider, construită în jurul ideii că acesta ar reprezenta salvarea în fața unor forțe obscure.
„Am auzit că se fac și icoane cu Călin Georgescu și am văzut chiar la dumneavoastră comparația cu vremea în care Iliescu stătea lângă icoane. Nu știu ce să spun. E, în ambele situații, o formă de mesianism. Doar că atunci era pe ideea: «Iliescu apare, soarele răsare». Îmi amintesc că am văzut o chestie de genul ăsta la Iași, în 1990, în aprilie, când au venit, fără să-i aducă cineva cu autocarul, aproape un milion de oameni care veniseră să îl vadă pe Iliescu.
Doar că atunci era un fel de idee, tot irațională, că Iliescu îi scăpase de Ceaușescu și credeau că Iliescu era amenințat de aceste forțe obscure. Și, la un moment dat, Iliescu a zis că oamenii erau manipulați de Opinia Studențească, că scriau lucruri care nu se întâmplaseră. Ei, imaginați-vă că toată lumea aia, un milion de oameni, a început să strige: «Moarte studenților!» Unii dintre ei având copii studenți! Eu, fiind student atunci și uitându-mă ca la ceva suprarealist.
Deci au mai fost vremuri ciudate, doar că atunci starea aceea a durat foarte puțin. La fix doi ani de la momentul acela, a venit în campanie electorală prezidențială Iliescu la Iași și nu era nimeni, nu mai era niciun om. Ba chiar cred că erau câțiva care veniseră să îl fluiere. Deci sutele de mii de oameni se topiseră ca zăpada la soare. Asta e povestea.
Isteria Iliescu n-a durat mult. Isteria Georgescu o punem mai degrabă în relație cu pandemia. Eu așa cred, că de acolo își are rădăcinile.”
