Amintiri din Infernul traficului de persoane: “Dumnezeu nu are cum să ierte așa ceva… Ori au impresia că Dumnezeu e prost ca ei?”

Amintiri din Infernul traficului de persoane: “Dumnezeu nu are cum să ierte așa ceva… Ori au impresia că Dumnezeu e prost ca ei?”

Oana Macovei are acum peste 40 de ani, din care aproape jumătate au fost plini de coșmaruri îngrozitoare. Trăiește în Belgia, unde a beneficiat de permis de ședere, în calitatea ei de victimă a traficului de persoane, și astăzi încă se confruntă cu efectele unui stigmat nedrept, Pentru că, așa cum se întâmplă în multe țări din lume, oamenii și uneori, instituțiile, fac o confuzie îngrozitoare, punând semnul egal între “prostituată” și “victimă a traficului de persoane”.

Oana s-a născut în Hunedoara și spune că prima ei amintire este un abuz și o traumă. După majorat, bunica ei a vândut-o în Turcia unei rețele de trafic de persoane și, după ce a scăpat de acolo, a încercat să-și construiască o viață normală. Numai că asta n-a fost posibil… Căutând de lucru, a dat peste un anunț în ziar și s-a prezentat la un interviu. Așa a ajuns din nou pe mâinile altor traficanți, de data aceasta pe o filieră bulgară.

Povestea Oanei este, în sine, o imagine foarte clară a unei lumi în care fetele nu sunt altceva decât niște produse pe un raft, cu prețul la purtător. O lume din care, chiar dacă ieși, te face în continuare să te simți singur și neajutorat. Iar amintirile dor până la moarte…

Reporter: Când a început totul?

Oana Macovei: Nici eu nu mai sunt sigură. Cunosc bine lumea asta a traficului uman și am fost băgată în ea. Așa am rămas în Belgia. Am avut un caz un pic aparte, o filială internațională, foarte periculoasă și ce se întâmplă e faptul că nu am fost ajutată deloc, nici de Ambasada României și nici de Poliție. Eu dosarul l-am avut în Belgia și apoi traficanții au fost căutați prin Interpol. Dar nu s-a ajuns la ei, ci la o câțiva mai mici. Nimeni nu a preluat dosarele, nu s-a făcut absolut nimic și asta mă șochează. Eu îmi asum tot ce spun.

R. Și nu vă e teamă?

O.M. De ce să-mi mai fie teamă. Am stat 18 ani în coșmaruri și încă trăiesc în coșmar. Așa va fi tot restul vieții mele, de ce aș sta în anonimat. Eu am traume de când eram copil. Iar societatea și familia nu au fost foarte receptive la ce mi s-a întâmplat. Ei au întotdeauna alte probleme… Eu văd o grămadă de oameni maturi care nu fac absolut nimic, care intră așa într-un vortex de compromisuri… Și absolut nimeni nu e sensibil. Eu cred că e problemă a societății și a educației. Ce să mai vorbim de creștinism? Pe mine mă doare capul. Mă ia cu vârtej când mă gândesc la religie, pentru că religia nu face altceva decât să-i ajute pe cei care fac rău, spunându-le că Dumnezeu te iartă. Dumnezeu nu are cum să ierte așa ceva, Dumnezeu nu iartă nimic… Ori au impresia că Dumnezeu e prost ca ei?

R. De ce ați vrut să vorbiți cu mine despre ce vi s-a întâmplat?

O.M. Eu aș vrea să fac ceva în raport cu atitudinea asta imprimată în oameni. Nu numai în România, ci în toată Europa. Pentru că, studiind fenomenul și uitându-mă la ceea ce s-a întâmplat și cum sunt organizate aceste organizații care apără victimele… În România nici nu există așa ceva. Aici, în Europa, sunt câteva, dar sunt toate politizate… Totul se rezumă la politic. Ei se folosesc de persoanele care ajung în astfel de situații și vreau să vă spun că victimele sunt mai mult cercetate decât infractorii. Și mi se pare injust.

R. Și vreți să îmi spuneți povestea dumneavoastră?

O.M. Povestea mea este extrem de lungă. Ea durează de la naștere și până la 24 de ani, când am ajuns în Belgia.

R. De ce de la naștere?

O.M. Păi de la naștere, pentru că mai am un fenomen de genul ăsta în familie, și anume bunica mea, care m-a crescut. Era o femeie puțin ciudată. Părinții mei, fiind tineri și la facultate în București, m-au avut pe mine și apoi pe fratele meu. Primele mele amintiri sunt de la o familie pe care nu o cunosc. Eu le spuneam bunici acelor persoane, dar ei nu erau bunicii mei și au avut grijă de mine până am ajuns la grădiniță. Dar aceste persoane erau niște pedofili… După ce am fost la familia asta, bunica m-a luat în grija ei. Familia aceea locuia în Hunedoara. Cât am fost acolo, la familia aceea pe care mi-o amintesc, s-au întâmplat multe lucruri. Eram singură cu ei. Vă spun sincer, prima mea amintire din viață este o amintire îngrozitoare, o traumă. Nu știu ce s-a întâmplat exact, știu doar că aveam o frică imensă. Am memorii clare de când am fost abuzată de către acea familie. Îmi aduc aminte cum îmi dădeau cafea, țigară. Eram până în vârsta grădiniței atunci. Îmi aduc aminte numele lor, mi-aduc aminte adresa, garsoniera, cava. Eu când i-am spus mamei mele despre asta i-am spus după ce au divorțat părinții mei. Nu i-am spus înainte, pentru că eram tot timpul cu bunica mea…

R. Și bunica cum vă trata?

O.M. Bunica mea e și mai ciudată… Mă băga în pat, mă îmbrăca și îi spunea tatălui meu că dorm. Apoi mă ducea noapte prin garsoniere, pe la prieteni de-ai ei, care fumau, unii peste alții… Mă lua aiurea cu ea, fără nicio noimă pentru mine atunci. După ce părinții mei au divorțat insista să mă mărite. Aveam 13 sau 14 ani. Eu m-am simțit cumva păzită de ea. Până la 18 ani am avut o grămadă de probleme, pentru că am tot încercat să îi spun mamei mele despre situația mea, dar nu am mai avut cui… Apoi mama s-a îmbolnăvit. Iar după 18 ani m-a oferit unei prietene de-a ei și m-a trimis în Turcia, unde m-a vândut.

R. Bunica?

O.M. Exact. Draga mea bunică m-a vândut. Am stat de la 18 ani și până la 19 ani și jumătate în Iugoslavia. Am fost acolo, am avut un prieten acolo, am cunoscut o fată, care a venit cu mine în Iugoslavia, cu ea am fost ca două surori. Ne-am întors apoi în România, iar bunica mea a insistat că să merg la muncă acolo din nou, să fac strada, iar fata asta era cu mine. Așa că ne-a trimis pe amândouă în Turcia. Eu eram însărcinată. Prietena bunicii asta făcea: ducea fete la produs. Era o individă care pusese mâna pe un turc și ne-a trimis acolo pe amândouă, ne-a cazat la un hotel unde erau numai fete care mergeau la produs. În Turcia mi-au făcut o injecție, m-a dus la un ginecolog, am văzut inima copilului cum bătea. Apoi, după injecția aia despre care mi-a spus că e pentru durerea de măsea, am pierdut sarcina și am rămas cu un fibrom, iar de atunci eu nu mai pot să am copii. M-a nenorocit pe viață.

R. După ce ați pierdut sarcina, ce s-a întâmplat?

O.M. M-am dus la bunica mea să o întreb de ce mi-a făcut asta. Fază la care a luat un arac din grădină și a început să-mi dea cu el în cap. A trebuit să fug pe străzi.

R. Și cum ați ajuns pe mâinile traficanților? Că ați spus că ați ajuns la o rețea foarte periculoasă…

O.M. Eu, la 23 de ani mi-am cumpărat o garsonieră din banii strânși de mine. Mi-am căutat de lucru și singurul lucru pe care îi găseai atunci era dansul. Am fost, deci, la o firmă de dans din București. Dăduseră anunț în ziar, am sunat, am întrebat, au zis să vin, m-am  dus. Erau încă 3 fete. Patroana de acolo ne-a cazat la ea, avea un apartament mare în București și îmi amintesc că avea o saună în apartament. Ne-a cazat acolo, ne-a făcut poze, ne-a reținut cărțile de identitate. Și apoi ne-a spus: “Pregătiți-vă, că vine patronul după voi!” A venit un domn la costum, bine aranjat, cu o mașină ultimul răcnet. Am trecut pe la vama Giurgiu și am ajuns în Bulgaria. Acolo mai erau încă 20 de fete românce, trimise tot de ea. A urmat infernul. Apoi, prin filiera aceea bulgară, am ajuns în Germania. Acolo am avut și procesul. Poliția din Hanover, unde am fost sechestrate, eu și încă o fată, în timpul în care noi am fost sechestrate acolo, Interpolul era deasupra casei, cu elicopterul. Știau despre rețea, știau că acolo se întâmplă lucruri, dar nu le legau cap la cap. Și nu aveau probe. Iar cine a fost în rețeaua asta nu a deschis gura niciodată, pentru că și noi am fost luate cu forța, trimise în Germania. Acolo am ajuns pe mâna unui interlop, care ne-a pus pistolul în față, ne-a spus să nu mișcăm și după 4 zile de stat în bordel, am reușit să ieșim. Pentru că eu vorbesc puțină germane și i-am spus că avem nevoie de chiloți de la supermarket. Am și descris apoi la Interpol cele întâmplate. Casa aia era ținută de o tipă din Bulgaria, care era cuplată cu un bătrân neamț și ei făceau afaceri cu fete și copile.

R. Ce vi s-a întâmplat în perioada aceea?

O.M. Am fost sechestrate într-o cameră, care avea clanță doar pe dinafară. Da, dacă cineva te dorea, te lua cu el. Noi am ajuns speriate acolo, nu prea au vrut ăia să pună mâna pe noi. Eu a trebuit să am un contact cu un individ și fata care era cu mine tot o dată.

R. Autoritățile române au intervenit în vreun fel?

O.M. Autoritățile nu au făcut nimic. Știu că au fost televiziuni la proces. Interpolul mă ducea și mă aducea vreo 100 de kilometric cu o mașină blindată. Apoi am venit în Belgia, după care m-au rechemat la proces. La proces m-au pus față în față cu ei, cu traficanții. Aparent, erau deja reținuți. Pentru mine a fost o experiență șocantă. M-au întrebat ce s-a întâmplat de față cu ei, ei au spus că mă cunosc, dar eu am fost doar în vacanță acolo. Judecătorul le-a spus că nu e interesat de argumentele alea și că vor merge la închisoare. Știu că i-a condamnat. Cât despre interlopul care ne-a dus acolo fusese deja arestat pe trafic de arme și bani falși. Avea cetățenie bulgară și a fost extrădat. Nu mai aveau cum să îi mai pună și cazul meu în spate. La faza asta trebuia să intervină statul român. Și statul român unde e? Nu am fost contactată de absolut nimeni.

R. Acum lucrați, aveți o viață normală în Belgia?

O.M. Dumneavoastră ce credeți? Când pe actele de ședere scrie “Celula Înaltă Criminalitate”? Cam ce privire îți aruncă cel de la forțele de muncă, când vede ștampila cu Înaltă Criminalitate pe acte?

R. Păi de ce e această ștampilă pe acte? De ce se pune  stigmatul pe acte?

O.M. Păi tocmai asta mă întreb și eu. Am o grămadă de probleme. E foarte interesant ce se întâmplă. Eu simt faptul că sunt protejate niște persoane la care nu trebuie ajuns. Tipul acela din Bulgaria nu e oricine, e un tip care are ditamai hotelul la Varna, are un hotel uriaș, un club unde dansează zilnic 60 de fete, are o fabrică de pâine în Sofia. Înțelegeți ce vreau să zic?

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.