Iana Matei, psihologul care a salvat sute de copile traficate: “Eu cred că traficanții au proceduri mai bune decât noi și cooperează mult mai bine decât o facem noi”

Iana Matei, psihologul care a salvat sute de copile traficate: “Eu cred că traficanții au proceduri mai bune decât noi și cooperează mult mai bine decât o facem noi”

În urmă cu aproximativ 20 de ani, psihologul Iana Matei trăia o experiență revoltătoare: trei copile la o secție de poliție din Pitești erau catalogate drept “niște prostituate care dau declarații împotriva peștelui lor”. Venită din Australia pentru a implementa niște programe pentru copiii abuzați din România, Iana s-a gândit că ar putea salva acele copile, atât de straniu tratate de adulții cărora le cereau ajutorul. Așa a ajuns să înființeze organizația Reaching Out Romania, cu scopul de a găsi și reabilita victimele traficului de persoane. De atunci, a ajutat sute de copile să depășească măcar parțial trauma de a fi fost vândute și cumpărate ca niște obiecte la piață.

Lupta ei continuă în fiecare zi, cu principala motivație de a vedea aceste copile care au trecut prin infernul traficului că se reintegrează, că își formează familii, că devin oameni cu o viață aproape normală. În același timp, simte că statul român nu sprijină această luptă extenuantă, care nu e ușor de purtat, pentru că amintirile acestor copii, odată împărtășite, vindecă și rănesc în același timp. Am aflat astfel de la Iana Matei o poveste greu de citit, dar care merită aprofundată în litera și în spiritul ei, pentru că e cu totul despre traumă. Și nu doar despre trauma acestor copii abuzați și chinuiți de la vârste fragede, ci despre trauma unei societăți care încă nu știe să-și apere victimele, chiar dacă majoritatea lor sunt copii. Iana Matei a povestit în exclusivitate pentru INVESTIGATORIA o durere sfâșietoare, care nu e doar a ei. Sau n-ar trebui să fie. Pentru că atitudinea impasibilă în fața rețelelor înfloritoare de trafic de ființe ne pune pe toți într-o situație de vulnerabilitate extremă. Mai ales că traficanții știu să coopereze și să se apere între ei mai bine decât o facem noi. Aflați cum, citind această poveste apăsătoare ca o durere cronică.

INVESTIGATORIA: Cum ați început să lucrați cu victime ale traficului de persoane?

Iana Matei: Eu am venit din Australia să implementez niște programe pentru copiii abuzați, părăsiți, pentru copiii din stradă, programe care funcționau în Australia. În timp ce lucram la asta, m-au sunat cei de la poliție că sunt trei prostituate la ei în birou, care au venit să depună declarație împotriva peștelui. Exact asta a fost formularea lor. Și că trebuie să le ducă la medic, dar nu sunt îmbrăcate corespunzător, că ele au fugit așa cum erau, la lucru, cum ar veni. Și pentru asta mă rugau să le duc niște haine și ceva de mâncare, că ei nu aveau bani să le cumpere nimic, pentru că au salariile mici. Și atunci eu m-am dus la poliție să le văd pe fete, neștiind ce mărime le trebuie la haine, să le întreb. Și am găsit acolo trei copii. Și am fost șocată. Eu eram atunci la începutul perioadei mele de ședere în România. În momentul în care am realizat că sunt copii, m-am înfuriat foarte tare, pentru că nu înțelegeam de ce sunt prostituate, că erau copii, copii abuzați. Am stat de vorbă cu ele și ele mi-au povestit cum au fost vândute și cumpărate, că nu înțelegeam cine vinde, cine cumpără, cum calculează prețul și bazat pe ce.

I.Cum se raportau ele la procesul acesta de vânzare-cumpărare?

I.M. Eu am stat atunci de vorbă câteva zeci de minute cu fetele, pentru că, în mintea mea, ele voiau să spună ceva, dar s-au speriat, au crezut că nu înțeleg, că e greu pentru mine. Spuneau cu mare lejeritate sintagma: “M-au vândut! M-au vândut pe 200 de lei!”. Și eu le tot întrebam, încercam să înțeleg ce reprezintă suma asta. “Măi, cum adică te-au vândut? Cum vinzi o marfă în piață?”. Confirmau că am dreptate și continuam: “Dar ce drepturi avea asupra ta ca să te vândă?” Asta mă șoca pe mine, de fapt. Și apoi fata mi-a spus povestea, cum a fugit de acasă, pentru că tatăl ei voia să o violeze, o violase și pe sora ei, arunca în ea cu ulei fierbinte, a ajuns la o prietenă care lucra într-un bar și acolo a venit traficantul și i-a spus că poate veni să lucreze la el acasă. Cumva, în mintea ei, el avea dreptul s-o vândă, pentru că a adăpostit-o.

I: Deci asta e argumentația victimei într-o situație de acest fel…

I.M.: Da, ei i se părea firesc, pentru că ea a fugit de acasă, n-avea unde să stea și traficantul a fost omenos cu ea. Chiar dacă după aceea nevasta lui a machiat-o, a vopsit-o, a îmbrăcat-o, a vândut-o în Mateiaș, fix peste drum de mausoleu. Acolo este și în ziua de astăzi o terasă mică, unde vin șoferii de tir care parchează în fața osuarului. Și doamna respectivă (pentru că o doamnă le exploata), chema clienții. Seara se ducea în parcare și le spunea șoferilor că are “mere verzi, mere frumoase, mere bune”. Ele și serveau clienții cu mici, făceau și sex cu clienții, și dormeau în spate pe niște lăzi peste care puneau o pătură. Sincer, eu am fost șocată de lipsa de reacție a adulților din preajma acestor copii. Și atunci am dat telefoane, încercând să găsesc un program pentru fete. Eu le-am dat haine, au fost diagnosticate, au stat o săptămână în spital și în perioada aceea am căutat ajutor pentru ele. Și am tot întrebat în stânga și în dreapta, dar atunci era AID International și ei lucrau cu ONG-uri, asta făceau. Și am sunat la ei, le-am explicat situația celor trei copile. Ei au căutat și peste o săptămână m-au sunat și mi-au zis că nu numai că nu există un astfel de program în România, dar că oamenii nici nu înțelegeau cum ar fi un astfel de program în fapt. De multe ori, comentariile erau: “Cum adică forțate să se prostitueze? Ori vor, ori nu vor! Nu există s-o forțeze.” Așa se gândea la momentul acela. Nu era un program. Și atunci l-am făcut eu. Așa a început…  Am închiriat un apartament pentru fete, am stat cu ele acolo, pentru că le era frică să stea singure. Asta spuneau și la poliție, atunci când polițiștii ziceau că ele sunt libere să plece. Și una dintre ele, care era mai îndrăzneață, îmi făcea semn că NU. Și nu înțelegeam, așa că am întrebat-o. Și a zis: “Nu putem să ne  ducem, pentru că ne omoară Giurcă pentru că știe că am venit la poliție.” Atunci am închiriat un apartament, după ce inițial am sunat la Protecția Copilului. Țin minte că erau atunci și polițiștii, și cel de la Protecția Copilului, i-am explicat situația și el s-a uitat la fete din cap până-n picioare și s-a întors către mine și-a zis: “Păi, Iana, nu pot să bag fetele astea în centru că dau exemplu prost celorlalți”. A zis asta de față cu fetele. Și ăsta a fost următorul șoc, așa că am decis să mă ocup eu de ele. Am închiriat un apartament și am început să lucrez cu fetele, iar apoi mi-am făcut ONG-ul. După asta au început să curgă fetele, a aflat lumea despre centru. Era și OIM-ul (Organizația Internațională pentru Migrație) care repatria fetele care fuseseră traficate în fostele țări iugoslave. Acolo a fost grosul, coșmarul… Deși, sincer, nu știu dacă violența fizică e mai rea decât cea emoțională. Nu știu care e mai rea. Mă gândesc că cea fizică trece, dar cea emoțională rămâne.

I: Sunteți psiholog, dacă tot am ajuns la partea de traumă, din discuțiile pe care le-ați avut cu ele în acești mulți ani, ați tras niște concluzii legate de felul în care resimt ele trauma asta și cât timp durează, dacă ele își mai revin vreodată din ea, dacă redevin funcționale?

I.M.: Ele nu resimt trauma ca pe o traumă. Aici e tristețea. Vorbim acum de zilele noastre, când victimele traficului încep să fie racolate între 11 și 13 ani. Și ele sunt copii. Ele nu percep dragostea corect. Majoritatea sunt racolate prin metoda Loverboy. Și atunci, neavând dragoste acasă, în mintea lor, dragostea e cea din telenovele, unde vine un Făt-Frumos care spune cât de mult te iubește. Este drept că iubitul ei o bate, dar ea bătaie a mâncat toată viața. Pentru că, fie provin din familii disfuncționale, fie vin din centrele de plasament, unde se bat între ei.

I: Deci bătaia e o normalitate…

I.M.: Da, e normală! Că o scoate la produs… El are grijă, înainte să o scoată la produs, s-o iubească el bine și copilul simte plăcerea. Este biologică. În momentul acela, ea nu percepe trauma, pentru că în mintea ei, i-a plăcut. Ea e de vină, ei i-a plăcut. Când lumea îi zice că e o stricată, apare o contradicție în ea. Pentru că ei i-a plăcut, dar undeva, în sufletul ei, știe că nu e ok și vede cum lumea o arată cu degetul. De aceea, toate traumele astea adunate lasă urme. Fetele vin la mine pe la 14, 15 ani, majoritatea. Ele deja sunt bipolare, au depresie acută, automutilare. Pentru că, și dacă nu percep trauma ca fiind traumă, asta nu înseamnă că trauma nu există. Și manifestările sunt problemele de sănătate mintală pe care le au ulterior, dacă nu tratăm trauma din timp. Ele se simt vinovate, indiferent de metoda prin care au fost recrutate: că le-a mințit cineva că le angajează într-un restaurant, ea se gândea că e vina ei, că a crezut. Indiferent de cum îi prezinți situația, ea se va simți vinovată. De 20 de ani lucrez cu fetele și le văd. Cele mai multe reușesc să meargă mai departe. Avem o rată de reintegrare de 82%. Dar e foarte greu. Așa se spune în psihologie, că pentru un an de abuz, ai nevoie de doi ani de consiliere. Acum facem socoteala: dacă o fată e abuzată 12 ani, eu nu am 24 de ani să o pot ajuta. Ele se pun pe picioare de multe ori, dar rămân marcate tot restul vieții. Unele își fac o viață normală. Sunt multe fete de la noi din centru care și-au refăcut viața și mă bucur mult să le văd cu familii, cu copii, sunt mame bune, și asta au învățat de la noi, pentru că în familiile lor n-au văzut asta. Dar ne-am dus pe foarte multe direcții… Ce e cert e că fetele astea trebuie identificate și aduse devreme în programe de reabilitare, programe pe care noi nu le avem. Nu avem aceste programe, nu am avut standarde. De aceea a fost scandalul acela cu Violeta Alexandru, pentru că eu am țipat că aveam nevoie de standarde din 2004. România și-a asumat lege pe trafic și standarde. Ministerul Muncii a zis că le va face, dar din 2004 până acum noi am avut standarde după care să operăm.

I: Ce înseamnă aceste standarde?

I.M.: Să am un număr de camere raportat la un număr de copii, hrană, consiliere, ce trebuie. Neavând standarde, nu avem servicii. Toată lumea urla în Europa că din România vin cele mai multe fete și noi nu am mișcat un deget să identificăm și să asistăm acești copii. Eu am făcut o cercetare să văd cum mă pot licenția și am găsit standarde pentru copilul în dificultate, care mi s-au părut a se potrivi pentru victimele traficului. De aceea am putut să lucrez. Eu am fost licențiată pentru copil în dificultate și în ultimul an au venit și au spus  că o să mă închidă, că eu nu lucrez cu copilul în dificultate, ci cu victimele traficului. Și am stat atârnată de clanța ministerului și m-am apucat de lucru. Ei n-au avut niciodată timp, aveau mereu alte activități. Am scris eu 54 de standarde, care erau imperios necesare pentru protecția acestor copii, să îi poți consilia, însoți la tribunal, etc. După care au mai adăugat și iată că am avut standardele anul trecut în august. De anul trecut până acum nimeni nu s-a înscris pentru licențiere, pentru că trebuie fonduri și guvernul nu are bani… Și asta e și marea mea dilemă: cum rezolvăm problema traficului așa?

I: Aveți cumva idee cam câte ONG-uri lucrează în România cu victimele traficului?

I.M.: Sunt câteva care lucrează cu victime ale traficului-adulți, cred că sunt vreo 3 și mai sunt unele pe muchie de cuțit, pentru că nu sunt licentiate pe victime ale traficului – minore, deși eu abia aștept, pentru că vreau să cooperăm, acolo mai trimite ANITP-ul copii sau la DGASPC-uri, unde iar nu e ok, pentru că acolo toată lumea râde de ele și sunt discriminate în mod constant.

I: Având în vedere numărul mare de fete traficate din România, cei care se ocupă efectiv de protecția lor ulterioară sunt foarte puțini, nu?

I.M.: Spre deloc. Ce mă deranjează e că în țară avem sute de fete în situații de acest fel. Și atenție, și băieții sunt traficați. Sunt organizații în Italia care mă sună să fac centru pentru băieți, dar eu nu pot. Pe bune, aș vrea! Dar deja mă descurc greu cu fetele.

I: Se întâmplă să le caute traficanții ulterior?

I.M.: O, da! De multe ori. Noi avem o firmă de pază și protecție, care merge cu noi inclusiv la tribunal. Ele sunt îngrozite. Sunt foarte multe de discutat, Carmen, nici nu știu cum să ți le spun. Când își începe activitatea, fata primește ca și clienți numai prieteni de-ai traficantului. Sunt tehnici pe care le aplică. Eu cred că traficanții au proceduri mai bune decât noi pentru standarde și cooperează mult mai bine decât o facem noi. Primii clienți sunt prietenii traficantului, pentru că atunci când scoți o fată la produs, primele zile sunt momentele în care cere ajutor, că atunci e îngrozită de ce se întâmplă. Și dacă fata deschide gura și spune clientului să o ajute, traficantul o aduce în fața celorlalte fete, că așa le educi pe toate, și o calcă în picioare. Le spune că nu se poate face nimic, că are în buzunare polițiști, procurori, chiar și  pe președintele țării. De asta le e și frică să vorbească. Noi am avut o fată bătută. Dar nu e o bătaie așa, că îi dă la fund și îi trage două palme. Acum câțiva ani am avut un caz în București, unde doi traficanți au bătut o copilă două zile la rând. Au bătut-o de față cu celelalte fete și, în momentul în care oboseau, se așezau la masa, jucau table, beau un pahar cu vin și o luau de la început. În a doua zi de bătaie, când ea era numai sânge și carne ruptă, au decis să o ducă la spital. În drum spre spital a murit. Acum, imaginează-ți, te rog, celelalte fete care au asistat la asta ar fi avut curajul să încerce să fugă?

I: Evident că nu.

I.M.: Despre asta vorbim! Că multă lume zice că nu poți fi forțată. Apoi, când sunt trecute frontiera, lucru care se întâmplă după ce le-au instruit aici, le-au frânt spiritul și le-au furat orice speranță, sunt machiate, îmbrăcate și uneori nici nu îți dai seama că sunt minore. Problema e că nu se ocupă nimeni. Noi nu avem în România o instituție care să se ocupe de identificarea victimelor, știi?

I: Ca atare, în lupta asta cu traficul de persoane, ce remarc eu din discuția noastră, este că statul român nu pare să aibă un interes în salvarea acestor victime…

I.M. Absolut deloc! De 20 de ani lucrez, am încercat fiecare partid politic, fiecare guvern, toți promit sau vorbesc… Dar eu vreau să avem bani alocați la buget pentru aceste servicii. Ei sunt foarte buni la amețit legea și la învârtit hârtiile și cam atât.

I: Eu, dacă aș fi un cititor acum, prima întrebare pe care mi-aș pune-o după ce aș citi toată povestea asta îngrozitoare ar fi: de ce oare statul român nu are interesul real de a proteja victimele traficului de ființe?

I.M.: Uite, vezi? Asta e întrebarea pe care mi-o pun și eu de douăzeci de ani. Și, la început, am crezut că e lipsa de informație și prejudecata. Dar am făcut demersuri pentru creșterea conștientizării, acum nu se mai poate spune că nu sunt informații, pentru că sunt. Acum au informația, dar unii dintre ei s-au prins că sunt o grămadă de bani în afacerea asta. Nu e doar în România așa. Dar uite. La nivel național, sunt perverși cărora le place sexul cu minore, mulți sunt. Dacă e într-o poziție de putere, el asigură rețelei respective o viață liniștită, ca să primească sex cu minore în schimb. Avem o mulțime de hulpavi care vor bani și se fac bani din asta. Interpolul arată că după traficul de droguri vine traficul de persoane. Și are sens, că un kilogram de droguri îl vinzi o dată, dar o fată o vinzi de o sută de ori. Este profitabil! Și banii se împart. Și îl mai citez acum pe fostul ministru al Justiției, care spunea că instituțiile sunt infiltrate de rețelele de crimă organizată. Dacă instituțiile sunt infiltrate, atunci sunt politicieni care au polițe de plătit, care sunt propulsați în față de anumite grupuri, care ulterior vin și cer politicianului să modifice legea traficului și să scoată niște articole deranjante. Și uite așa s-a făcut o mare varză în legislația din România.

 

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.