sâmbătă, decembrie 3, 2022

PUNEM REALITATEA SUB LUPĂ

spot_img
AcasăEditorialOana Gheorghiu (Dăruiește Viață): “Statul nostru este un stat needucat, trebuie să-l...

Oana Gheorghiu (Dăruiește Viață): “Statul nostru este un stat needucat, trebuie să-l educăm”

De ani întregi, asociația “Dăruiește Viață” se implică în procesul de îmbunătățire a sistemului medical românesc mult mai mult decât o face statul român. Oana Gheorghiu, una dintre fondatoarele acestui ONG, povestește, în cadrul unui interviu acordat în exclusivitate publicației noastre, că niciodată dezamăgirea că statul român nu face ceea ce ar trebui n-a copleșit-o, din simplul motiv că nu ne aflăm în situația de a aștepta prea multe de la stat.

Fiecare dintre noi are obligația de a se implica, fie chiar și foarte puțin, pentru a construi și pentru a pune presiune pe stat să construiască. Vorbim, în esență, despre educarea statului de către cetățean. Și procesul va fi unul îndelungat și foarte anevoios, dar e necesar pentru a putea merge mai departe către o reală civilizație în România. Despre asta, dar și despre proiectele impresionante ale asociației “Dăruiește Viață” a vorbit Oana Gheorgiu în cadrul unei discuții extrem de sincere și, cumva, motivante pentru cei care simt că-și pierd, cu fiecare zi care trece, speranța…

INVESTIGATORIA: Când ți-ai dat seama că e posibil ca tu și echipa ta să fi preluat munca pe care ar trebui să o facă statul?

Oana Gheorghiu: Lucrurile astea au venit încetul cu încetul. Noi am pornit de la cazul unui tânăr de 17 ani care avea leucemie și care, pur și simplu, era abandonat pe un pat de spital și sistemul nu mai încerca să facă nimic pentru el. Și atunci ne-am dat seama că ceva nu e în regulă cu țara asta. Dacă un copil e lăsat să moară și nimeni nu mai încearcă nimic, atunci ce să mai speri? Pentru că, în general, un copil te impresionează. Chiar și pe medici îi impresionează mai mult suferința unui copil decât a unui adult sau a unui bătrân. Și am început atunci să luptăm pentru băiatul acesta… După care lucrurile au venit pe principiul bulgărelui de zăpadă. Știam că există această facilitate fiscală, că am putea să strângem niște bani și cu ei să facem ceva în spitale. Întotdeauna ideea noastră a fost că n-are rost să ajutăm câte un caz, pentru că niciodată nu vom avea bani pentru toți care au nevoie și, în același timp, cine suntem noi să alegem? Adică, nu ne jucăm de-a Dumnezeu. Primim zeci de cereri și noi ar trebui cumva să alegem și asta n-am putea face. Atunci am încercat să facem ceva în spitale, pentru ca toți copiii care au nevoie să poată beneficia de proiectele astea. Și așa am început, cu Timișoara. Și ne-am dat seama că noi facem ceea ce statul nu e în stare să facă. Și, de fapt, nu-i pasă nimănui. Lucrurile, însă, au crescut încetul cu încetul. N-am zis noi de la început că gata, facem noi treaba statului! Și au fost multe voci care au spus că dacă facem noi treaba statului, el n-o să mai facă nimic. Nu e chiar așa. Că uite, nimeni nu face autostrăzi și nici statul nu se grăbește să le facă.

I: Ați început astfel să vă implicați an de an, ajutând statul, de fapt în a sprijini sistemul medical, iar în pandemie, ați fost extrem de active și de implicate. Povestește-mi, te rog, cum ai trăit perioada pandemiei?

O.G. Eu îți spun drept că în pandemia asta am înțeles cumva cât de multe putem să facem și cât de multe poate să facă un om, dacă își propune chestia asta. Pentru că, practic, noi în pandemie, am construit în două luni un spital modular, care și acum funcționează în perfectă stare și în care au fost tratați peste 2000 de pacienți de când i-am dat drumul și până acum. Vorbim despre spitalul modular de la Elias. Și aceea a fost o idee care ne-a venit într-o vineri seara, eram pe un grup cu arhitecta noastră și cu Carmen și am zis că ar trebui să facem niște modulare pentru terapie intensivă, că nu erau suficiente locuri. Și Raluca a zis că imediat desenează, a făcut o schiță, imediat am adăugat în grup proiectanți de instalații, oamenii cu care noi lucrăm. Deci asta se întâmpla vineri seară, iar noi până luni aveam proiectul făcut. Pur și simplu, toată lumea își dorea atât de mult să facă ceva, încât până luni am avut gata proiectul. Apoi trebuia să vedem ce facem cu el, unde îl propunem. Am încercat să-l propunem guvernului, nu ne-a răspuns nimeni. Și am luat-o din spital în spital, iar spitalul Elias a avut deschidere. Și spitalul acela l-am făcut în două luni. Eu încă sunt uimită de faptul că am reușit să facem un spital cu 38 de paturi de terapie intensivă în două luni de zile, la un standard pe care puține spitale din România îl ating.

I: Aș vrea să știu ce v-a determinat să faceți demersuri pentru spitalul de la Piatra neamț și cum s-a desfășurat și acel episod important din activitatea voastră?

O.G. În momentul în care am văzut ce s-a întâmplat acolo și am conștientizat că au murit niște oameni și am înțeles că Spitalul Județean Piatra Neamț a rămas fără terapie intensivă, am și vorbit cu Carmen că, dacă nu facem noi, spitalul acela nu va avea terapie intensivă zece ani de aici înainte, că nu e statul român în stare să intervină. Știu că poate să pară o aroganță din partea noastră, dar e, de fapt, înfricoșător când te gândești că un stat nu poate să facă ceva. Și am început să luăm legătura cu cei de acolo, nu prea ni se răspundea, am scris lui Orban, el mi-a răspuns și m-a pus în legătură cu primarul sau prefectul, nu mai știu. Dar acolo spitalul ține de Consiliul Județean și am avut niște rețineri. Am fost acolo să vedem ce se poate face, a venit și domnul Arsene, a încercat să bage și el capul în poză. După aceea, când am mai făcut niște evenimente pe acolo, se auto-invitau și i-am rugat frumos să stea deoparte, nu i-am primit. Dar vreau să spun că toate autoritățile locale chiar s-au străduit, toată lumea a dat avizele repede și DSP-ul s-a implicat, a mers repede asta. Și l-am făcut…

I: E frustrant că, pe măsură ce dezvoltați proiectele astea, vă loviți încă de un zid din partea autorităților care, după ce că nu fac ele, nici pe voi nu vă ajută să faceți?

O.G. Știi ce a fost cel mai frustrant, cel puțin la spitalul Elias? Că s-a dus domnul Arafat să inaugureze spitalul nostru, cu niște aparate de ventilație mecanică, care nici nu sunt de spital, erau de transport. Dar el inaugura spitalul făcut de noi, de o asociație. Uite, asta a fost frustrant! Dar noi, din păcate, ne-am obișnuit cu asta, cu statul care nu face. Și atunci, în plină criză, noi am bombardat guvernul cu memorii, și ministerele, în care le spuneam ce ar trebui făcut și cum am putea noi să ajutăm. Și nu ne răspundea nimeni. Într-un final, a ajuns Carmen și a vorbit cu un consilier al primului ministru, care a zis că 2 milioane pentru un spital e prea scump, în condițiile în care ei au risipit milioane pe aparate și măști neconforme. Noi încercăm ca toată frustrarea asta să n-o transformăm în resemnare, pentru că ăsta e riscul, când te frustrezi, începi să te resemnezi. Iar noi nu vrem să ajungem acolo.

I: Și în același timp ați văzut că sunt și foarte mulți oameni alături de voi și foarte mulți oameni care donează recurent pentru cauzele “Dăruiește Viață”…

O.G. E impresionant, e motivant și este și apăsător, în același timp. Până la urmă, oamenii aceștia se uită și văd că statul este incompetent, nu e în stare și pun mână de la mână să facem și, până la urmă, cred că asta e atitudinea pe care trebuie să o avem, în paralel cu a pune presiune pe stat. Adică, noi nu doar facem și asta e tot, și punem și presiune, până când educăm statul, că aștfel nu se poate. Statul nostru este un stat needucat, trebuie să-l educăm.

I: Și crezi că e posibila educarea lui?

O.G. Da, cred că e posibil, dar trebuie să ne setăm corect așteptările. Nu poate fi educat într-un an sau în doi sau astăzi pun presiune și gata, ne-am oprit. Nu, asta e o chestie care va dura zeci de ani și care se va obține cu multă perseverență. Trebuie să stăm acolo, să nu facem un pas înapoi, pentru că, imediat ce ai făcut un pas înapoi, așa va face și statul. Cetățeanul trebuie să fie implicat și da, nu cred că toți cei 18 milioane, câți om mai fi prin România trebuie să fie implicați, dar trebuie să fie o masa critică de oameni care să pună  presiune permanent.

I: Ce e cu spitalul acesta pe care vreți să-l faceți de la zero, din donații și sponsorizări exclusiv?

O.G. Păi, de fapt, sunt două proiecte. Primul este aproape gata, o să fie finalizată prima clădire pe la jumătatea anului viitor, urmează echiparea și testarea și darea în funcțiune până la sfârșitul anului viitor și o clădire de 12000 de metri pătrați, cu nouă niveluri în curtea spitalului “Marie Curie”. E un proiect la care lucrăm din 2018, dar pandemia ne-a întârziat. Iar ce lansăm noi acum este o a doua clădire, conexată cu asta. În prima clădire vom prelua tot ce înseamnă oncologie, neurochirurgie, bloc operator, terapie intensive și vom avea, pentru prima oară, radioterapie pentru copii. România n-are, până în acest moment, un departament de Radioterapie pentru copii. Asta vrem să facem: un veritabil campus medical, așa cum vedem prin filme sau în străinătate, în care toți copiii care au nevoie să beneficieze de niște condiții de secolul ăsta, iar clădirea existentă a spitalului “Marie Curie”, care e făcută tot din donații de la statul polonez, după cutremurul din 77, să o consolidăm și să o transformăm într-o clădire pentru primirea familiilor copiilor bolnavi sau pentru tratamentele de care ei au nevoie, un fel de hotel al spitalului, cu spații de învățare, spațiu administrativ, cantina, adică ne dorim ca din proiectul ăsta să iasă primul campus medical adevărat din România. Și, dincolo de construit clădiri, ne dorim să facem un pic mai mult. Acum lucrăm la un proiect pilot pe care să-l derulăm împreună cu Ministerul Sănătății și poate chiar cu Parlamentul României ca să testăm un alt fel de a face management în spitale, pentru că de 30 de ani facem același lucru în spitalele din România și ne așteptăm să avem alte rezultate. Adică trebuie să înțelegem că, fără să schimbăm nimic, nu poate să fie mai bine.

I: Pe tine, personal, ce te face să mergi mai departe pe drumul ales, văzând tot ce se întâmplă în jur, în societatea românească. Cum treci peste eventuala dezamăgire și cum găsești puterea interioară de a lupta?

O.G. Îți dai seama că toată lumea, când vede ce se întâmplă acum, când vede această coaliție politică de conjunctură, cu toții am avut așa, o mare dezamăgire. Dar nu e chiar așa. În primul rând, eu cred că noi ar trebui să înțelegem că, deocamdată nu avem ce să așteptăm de la politicieni, ci de la noi înșine. Noi nu avem leadership în România, nu avem oameni care să ne inspire și să ne motiveze. Și atunci trebuie să înțelegem că a noastră clasă politică  este foarte jos, foarte incompetent și trebuie s-o ajutăm să crească. Competența este, în momentul acesta, destul de bună în zona ONG-urilor. Acesta este un paradox că am ajuns să avem oameni competenți în zona ONG-urilor și mai puțin competenți în zona guvernamentală. Și atunci ce trebuie să facem? Să punem mâna să facem noi și să punem presiune asupra guvernanților, ca să se simtă obligați și să le fie rușine. Dacă ne resemnăm, ce-am rezolvat? Noi nu putem trăi în bula noastră, unde e frumos și bine. Nu putem, pentru că mergem spre casă pe o stradă murdară, că ajungem la un spital unde suntem umiliți și nu avem ce ne trebuie, copiii noștri merg la școală și vedem ce se întâmplă. Trebuie ca noi să acționăm până când îi determinăm și pe ei să acționeze. Nu putem altfel, nu există altă cale. Resemnarea și dezamăgirea nu ajută la nimic. E nevoie de un pic de acțiune. Iar oamenii aceia care ne ajută pe noi cu un SMS. SMS-ul acela e rotița aia mica, fără de care noi nu mergem înainte. Omul acela deja face ceva. E un fel al lui de a nu se resemna și e important!

Foto credit: Andreea Macri

 

 

Carmen Dumitrescu
Carmen Dumitrescu
Jurnalist de investigație, cu o activitate jurnalistică bogată. Mediafax, G4Media, Europa FM, Realitatea.net sunt doar câteva dintre publicațiile cu care a colaborat de-a lungul vremii. A absolvit programul de cercetare și investigație "Edward R. Murrow" în Statele Unite ale Americii, în cadrul Poynter Institute din Florida. A fost premiată în cadrul Galei Superscrieri în anul 2019, obținând premiul din cadrul secțiunii "Presă Locală". Premiată de Ambasada SUA în cadrul evenimentului "Romanian Women of Courage" în anul 2019. Carmen este și scriitor, având până în prezent cinci romane publicate, cea mai recentă apariție editorială a sa fiind cartea "Cei care nu mint".
ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole Populare

spot_img

Articole Populare