NOI AMINTIRI DESPRE ALFRED BULAI. Cătălina Tăbăcaru: “Următoarea scenă pe care mi-o amintesc e cu mine dezbrăcată în fața lui, șocată că fac chestia asta…”

După dezvăluirile publicației Snoop despre comportamentul de prădător sexual al profesorului de sociologie de la SNSPA, Alfred Bulai, și alte victime ale acestuia fac un pas în față. Și retrăiesc acum, pentru noi toți, amintiri traumatizante. De ce o fac? Ei bine, Cătălina Tăbăcaru, fostă studentă la SNSPA, spune că a decis să vorbească pentru că acum, după ce primele studente au făcut cu mare curaj pasul în față, e o datorie să nu taci. Și a acordat publicației INVESTIGATORIA un interviu exclusiv în care ne-a povestit cum decurgeau taberele de practică academică organizate de Alfred Bulai. Ne-a povestit despre jocuri de rol, despre jocuri de putere, despre bullying și despre abuz sexual. Puteți afla astfel nu doar devianța, ci și felul în care se ajungea la ea, jocul mental care stătea în spatele fiecărui moment de hărțuire, fiecărei scene în care rămâneai fără chiloți în fața lui Bulai, bine amețit de la votca pe care o consuma fără rezerve în fața studenților lui.

În ce perioadă ai fost studenta lui Alfred Bulai?

Cătălina Tăbăcaru: În 2005 am terminat facultatea. Deci în perioada 2001 – 2005, când facultatea avea sediul pe Povernei. Pentru mine, facultatea a fost și e în continuare, în ciuda acestor dezvăluiri, schimbătoare de perspectivă. Mi s-a părut fantastic SNSPA-ul, așa cum era atunci, pe vremea aia. Academic vorbind, pentru mine a fost o deschidere colosală. Veneam dintr-un liceu bun din București, dar unde nu învățasem neapărat să gândim, să punem informațiile cap la cap și să tragem singuri concluziile și să le și susținem în fața altora. Tot procesul ăsta de învățare a fost total nou pentru mine. Mi se părea senzațional că pentru un eseu trebuia să citim nu știu câte cărți și tratate. Puteai, sigur, să mergi și pe calea simplă și să înveți cursurile, dar mie mi-a plăcut deșteptăciunea din spatele a ceea ce voia să fie SNSPA la momentul acela. Eu am fost studentă la Științe Politice și am avut dublă specializare pe Științe Politice-Sociologie.

Deci l-ai avut pe Bulai profesor din primul an…

Da, din primul an. De 24 de ore mă tot gândesc: de fapt, de ce funcționează abuzul, pentru că noi îi admiram pe profesorii ăștia. Și Bulai era un profesor bun. Asta e buba! De fapt, noi nu știam ce e un profesor bun și un profesor prost, dar diferența dintre liceu și un profesor ca Bulai sau Pîrvulescu era colosală. Deci oamenii ăștia erau niște zei pentru noi. Sau, cel puțin pentru mine… Ne duceam ca la teatru la cursuri, stăteam cu gura căscată… Voiai să crești acolo pe lângă el, să faci măcar o mica parte din ce poate face el, să ajungi la informația aia ca să poți fi deșteaptă. Eram într-un moment în viață în care pe mine asta mă interesa: să fiu deșteaptă. Foarte multe dintre cele care au pățit același lucru voiau același lucru: voiau să fie deștepte, nu să se dezbrace în fața nimănui. Ne săturasem să fluiere după noi mașinile de gunoi sau colegii mai mari de liceu. Ni se părea că am ajuns în altă lume, în lumea asta mișto și inteligentă. Ei bine, nu era chiar așa…

Cum a fost relația student-profesor între tine și Bulai, pentru că bănuiesc că lucrurile n-au alunecat de la bun început?

Nu. Nu s-a întâmplat de la bun început și asta e schema. În practica din anul 2 s-a întâmplat. Eu am fost cu el în practică și în anul 1, și în anul 2.

Cum se făcea selecția celor care plecau cu el în practică?

Erau niște locuri limitate, dar nu mi s-a părut ceva ciudat aici. Dar slabe șanse să fi fost toate de interes pentru Bulai. Din contra, din 40 de fete care mergeau, pescuia el 5 fără probleme. Dar, dacă tu îți exprimai intenția de a pleca în practică, instant erai musculița aia care se lipește de bandă. Erai în targetul lui. Însemna că îl admirai.

Și revenim la poveste…

În anul 1 nu s-a întâmplat nimic. Am muncit ca nebunii pe teren. Au fost câteva discuții de genul: cine ești tu?, de unde vii tu?, ai iubit? A fost oarecum imoral pentru o relație profesor-student, dar nu a fost un abuz sexual explicit. Au fost, însă, discuții care duceau în zona asta, dar avea el alți pești în anul respectiv. În primul an am fost în practică undeva în Vrancea, apoi în Deltă. Și era foarte faină experiența, academic vorbind, pentru că înțelegeai comunitățile din interior, te împrieteneai cu localnici, le aflai viața, era o rupere de ritm, era altceva. Făceam hărți mentale: îi puneam să deseneze harta lumii și desenau România lângă Italia, că ei aveau rude în Italia și le simțeau aproape. Am aflat atunci niște chestii fascinante despre natura umană și despre societate. În primul an asta s-a întâmplat: chestionare și teme de cercetare. Seara ne adunam, fiecare povestea ce a făcut și apoi povesteam alte chestii. Aceste discuții țineau până pe la 4 dimineața, dar erau în grup, într-o primă fază. Și erau tot felul de joculețe. Unele mai inofensive, altele stranii. Cele inofensive erau de genul: “Desenează un copac!”, adică testul personalității, cunoscut drept testul copacului. Ele ne făceau plăcere, pentru că aflam lucruri despre noi. Și eram și mici și necopți. Și lucrurile astea prindeau la noi. Jocurile mai puțin inofensive erau de genul: “care e cea mai drăguță sau mai feminină fată?”. Mi se păreau cam penibile jocurile astea.

Dar ce sens aveau jocurile astea pentru voi, din punctul de vedere al scopului pentru care erați acolo, adică cercetarea academică?

Păi n-aveau niciun sens. Tot ce se întâmpla după cercetarea respectivă, după partea academică, era ca să ne cunoaștem pe noi. Pentru că, spunea el, ca să fii un bun sociolog sau antropolog trebuie să te cunoști și pe tine extrem de bine, ca să poți fi flexibil. Principiul nu era rău, aplicarea era rea. Pentru că unele dintre jocurile astea, deși erau semi-inofensive deveneau  adevărate exerciții de bullying pentru unii dintre noi. Chestii de genul: “Unul dintre voi trebuie să moară ca tot grupul să supraviețuiască. Pe cine alegi să împuști?” Și ne lua pe rând, pe fiecare dintre noi, să aleagă pe cine ucide. Era nasol atunci când toată lumea țintea către unul singur. Și era cruzime aici, dar acum îmi dau seama că asta era, iar lui îi oferea satisfacție. Dar atunci nu percepeam asta ca pe un abuz. La vârsta de acum îmi dau seama că era comportament de cult, în care liderul de cult se joacă cu mințile membrilor, ca un păpușar care își arată puterea. Doar pentru că poate, nu cu un scop. Și aflai informații din jocurile astea despre structura grupului și despre membrii antipatizați. Nu îți foloseau foarte mult informațiile astea, dar cel care era ținta tuturor nu se simțea prea bine. Cei care erau împușcați în cadrul jocului erau, de obicei, băieții. Și ei erau victima unor situații, era greu și pentru ei. Erau mult mai multe fete în practica lui Bulai decât băieți, dar cei care erau nu treceau prin momente prea ok. Erau marginalizați cumva. Și erau și alte jocuri sinistre, de tipul: “Care dintre voi credeți că va muri primul și de ce boală?” Cu toate astea, experiența era transformatoare, pentru că ne ducea la limită, la extrem.

Ce s-a întâmplat în al doilea an?

În al doilea an am mers iar în practică și, de data asta, am ajuns fără tricou și chiloți în sala unde aveam noi ședințele. De data asta eram la Cazanele Dunării, într-un sat sârbesc pe malul românesc, un sat în pantă, foarte frumos. Aici, cumva, Bulai nu mai avea fetele din anii mai mari, se împrospătase grupul și ajunsesem să fiu printre cele mai vechi de acolo. Eram chiar șefă de grupă și adunam tot felul de chestii de la ceilalți, le dădeam sarcini și apoi vorbeam separat cu el despre fiecare om din grupa noastră. Era și partea asta, da! În care erai un prim filtru despre cine e în echipa ta, îi spuneai de fiecare câte ceva.

Îți dădea și ție puțină putere, nu?

Îți dădea… Ce tehnici avea! Acum le înțeleg, dar la vârsta aia nu înțelegeai. Eram mici. Și nu ai de unde să știi… Bulai obișnuia să bea în fiecare seară. Nu știu dacă ne dădea și nouă sau nu, că eu nu consumam decât cafea, dar știu că el bea ceva tare. Votcă… N-avea nicio reținere. A fost o seară în care, după joculețe și experimente, am făcut teatru. Asta îi plăcea lui cel mai mult: să ne pună să jucăm teatru. Pentru că în teatru lumea se dezlănțuia cumva. Vorbesc, desigur, despre teatru experimental, despre improvizație. Ne dădea o situație și ne punea să jucăm situația. Și a fost un moment amuzant, care ne-a ieșit. A fost o scenă despre un bărbat beat și o soție isterică. Toată lumea s-a distrat. A fost o euforie cumva. Colegii au plecat la culcare și eu am rămas cu el, la cererea lui. Următoarea scenă pe care mi-o amintesc e cu mine dezbrăcată în fața lui, șocată că fac chestia asta. A durat foarte puțin să ajung din punctul A în punctul B și nu mi-a dat el hainele jos, mi le-am dat singură. Asta era arta lui, că îți spunea: “Hai să te văd dacă ești în stare, dacă ai curaj, dacă ești liberă!” Înainte te evalua și vedea care e valoarea către care aspiram cel mai mult și jocul se construia în jurul ei. E absolut ilogic astăzi pentru mine, dar sunt așa încâlcite lucrurile astea când se întâmplă așa la vârsta aia în fața unui om cu putere…

Cum te-ai simțit după ce ai conștientizat că te-ai dezbrăcat?

Oribil. Absolut oribil. Sentimentul a fost imediat, a apărut în secunda aia, nu după o zi, nu după o lună. Absolut îngrozitor.

Te-a atins?

M-a întrebat dacă vreau să mă atingă și i-am spus că nu, m-a întrebat dacă vreau să mă sărute și i-am spus că nu, m-a întrebat dacă vreau să se dezbrace și el, ca să mă simt mai bine și i-am spus: “Nu, în niciun caz!” Iar Bulai acum douăzeci de ani arăta cum arată și acum. Îți imaginezi că n-a fost posibilitatea unei atracții fizice acolo. Mă  decorporalizasem, parcă nu mai eram în corpul meu deloc. Îmi ziceam: “Ok, e doar un corp! Ce contează că îl vede ăsta?”. Apoi m-am îmbrăcat și am zis că sunt obosită. M-a dus cu mașina până în locul unde eram cazată și tot restul practicii, în fiecare seară, m-a chemat la el în camera, unde era el cazat. Mă duceam. Dar în fiecare seară mă întreba dacă vreau să mă dezbrac, dacă vreau să îmi facă el ceva, dacă vreau să facem sex, dacă aș vrea să ne sărutăm. Îi spuneam continuu că nu. Devenise penibil, că se repeta aceeași scenă în fiecare seară.

Și în timpul zilei se comporta ca și cum serile alea nu existau?

Da. Și eu mă purtam la fel. Asta e arta lui! Și asta e frustrarea mea cu mine însămi. Eu mă purtam ca și cum totul era corect și în regulă. Nu am spus absolut nimănui nimic. Nicio vorbă. Nici măcar cu câinele meu n-am vorbit de chestia asta. Mi-a fost foarte rușine. Rușine de mine. Mi s-a părut că m-am pus singură într-o situație groaznică și că s-a întâmplat din cauza mea, pentru că am fost acolo.

Culpabilizarea victimei începe mereu de la victima însăși…

Întotdeauna…

De ce te-ai hotărât să vorbești acum?

Am vorbit cu soțul meu, el știe. Până acum ar fi fost neimaginat să spun toate astea public, pentru că îmi imaginam cum m-ar fi acuzat oamenii. Îmi spuneam că am fost proastă, dar n-o să mai fiu proastă niciodată pe viitor. Așa am gestionat eu lucrurile. Acum să vorbesc nu mai e o opțiune, e o obligație. Acum, după ce fetele alea au fost filmate povestind prin ce au trecut, nu mai am voie să nu spun ce s-a întâmplat. Acum e datorie, nu curaj. N-a fost curaj și nu e curaj. Eu am mai trăit o viață între timp. Am 40 de ani acum. M-am distanțat de cele întâmplate. Dar a rămas doar principial problema. Și mereu m-am întrebat: “Oare s-o fi potolit?”