La Colectiv ”am avut de toate” și au murit tinerii ăia arși în nosocomiale și chinuri, iar noi am fremătat de revoltă câteva luni, s-a diluat revolta în câțiva ani, până a amorțit și durerea…
Ce e uluitor pentru mine e că atunci când se întâmplă ceva similar cu o comunitate de romi, se declanșează în noi ura, nu revolta, nu durerea, nu empatia, nici măcar mila.
La știrea despre incendiul extins și grav din comunitatea de romi de la Pata Rât s-a dezlănțuit în spațiul social media al Clujului URA.
Știe cineva de ce?
Dincolo de faptul că iată, încă un incendiu a devenit un fapt divers în România, slavă Domnului a fost fără victime de data asta, acum au ars mai multe adăposturi (că nu pot fi numite case). În care locuiesc, la limita subzistenței, adică fără mai nimic, mulți copii… mulți.
Și mulți oameni.
Indiferent ce rasă, specie, identitate. Sunt oameni ca și noi, cei privilegiați, care simt durere și suferință, care se atașează de lucruri și locuri, și țin la siguranța celor dragi, care acum a fost pusă în pericol grav. Și-au văzut copiii în pericol. Își văd și știu acum copiii în pericol.
Cum de nu se mișcă în noi măcar un pic din ce s-a mișcat la Colectiv? Cum de nu facem nici o paralelă? Niște copii au rămas pe străzi în pijamale…, în toi de toamnă / iarnă…
De ce de ei nu ne pasă? Ba mai mult, suntem dispuși să blestemăm, jignim, aruncăm cu orice în ei?
Spun unii: De ce stau acolo, ba chiar vor să stea acolo și chiar le place să trăiască așa…, sunt irecuperabili, nu ai cu cine, spun alții…
E o mirare pentru mine că le reproșăm lipsa de educație și de motivație să își depășească în vreun fel condiția, dar refuzăm să ne educăm asupra efectelor segregării și excluderii din grup asupra psihicului și capacității de socializare a oamenilor în general.
Adică sunt studii multe în care se vorbește despre efectul nefast al pedepselor cu izolarea la copii, dar ne așteptăm ca oamenii ăștia, maturi, dar needucați sau sprijiniți în vreo formă, să nu o ia personal, să nu se supere și să nu cumva să reacționeze urât la faptul că cineva, de pe o poziție de autoritate, îi mută dintr-un loc în altul, plin de gunoi, izolat și fără minime condiți și posibilitate de acțiune și decizie asupra vieții lor proprii…
Nu ne întrebăm însă de ce nu am reușit în ani de zile să găsim o variantă în care să aibă cel puțin acces la apă și canalizare? Știați că accesul la apă și salubritate e un drept fundamental? Mai știm oare că drepturile fundamentale ”nu se dau” pe bază de etnie?
Ce ne așteptăm să facă și cum ar putea să facă ceva singuri? Fără sprijin de la societatea în care se află?
Adică, uite, să zicem că prin minune, absurd, nemaiauzit, oamenii aceia s-ar apuca să își sape șanțuri și să-și facă propria canalizare, ca să nu mai trebuiască să își facă nevoile în spatele barăcilor.
Ar putea?
Să zicem că au banii de materiale, din donații, din munca lor, îi fură, nu știu, nu ne interesează de unde, îi au. Să zicem că fac ei munca, că găsesc un inginer, un instalator, un arhitect care să îi ajute cu un plan și cu toate.
Ar putea?
Ar avea cum să ceară autorizații, să facă evaluări de mediu, să obțină avize? Haideți, faceți un efort de imaginație. Ar putea? Aaa, nu știu să scrie, aaa, nu știu care legi sunt de aplicat…
E un comentariu extrem de pertinent al unui domn care a lucrat în asistență socială mulți ani, pentru comunități de romi din toată țara și pentru că mi se pare cel mai complet și corect, o să-l citez cu totul. Se numește George Grigoraș. E făcut la o postare a dlui Ciprian Mihali care exprimă aceeași mirare de unde vine ura această împotriva romilor de la Pata Rât.
„Sunt asistent social de 24 de ani și am lucrat cu comunități de romi din mai toată tara. Am auzit aceasta „teorie” conform căreia oamenilor astora le place de fapt sărăcia și ca nu vor sa iasă din situatia asta de nenumărate ori, uneori chiar de la asistenții sociali locali.
Dacă îl știți pe Petre Manole, tânărul acela din PSD, care este de etnie romă și care inițial când era consilier local la sectorul 5, m-a ajutat sa fac documente de identitate unei întregi comunități.
Ideea e ca vorbisem cu el sa nu ne oprim aici, pentru ca e nevoie de o intervenție mai complexă și de lungă durata care va necesita fonduri financiare importante dacă chiar dorim sa existe rezultate.
A rămas la stadiul de proiect și în ziua de azi. Ne împrietenim însă ne-am certat pe motive de ideologie, eu fiind un antifesenist, antipedeserist și antipesedist convins.
Chestia e ca nici el, care a și-a făcut studiile pe locurile pentru romi, a întrat în PSD ca expert în minorități când a fost vorba sa facă ceva concret, nu a continuat.
Integrarea reală a romilor nu înseamnă că te duci mâine la ei și le dai serviciu bun, o casă și ceva de mâncare și gata.
Asta nu înțeleg oamenii. Ca totul trebuie sa înceapă cu educația ori la capitolul asta suntem dezastru și pentru majoritate.
Și sa va mai zic un lucru: am avut un centru educational pentru copii care provin din mediile sărace în Școala nr. 178 din București. Directoarea ne-a acceptat inițial pentru că ii dădea un punctaj mai bun pentru a obține fonduri pentru școală prin minister. Însă după ce s-a văzut cu sacii în căruță, cam după vreo 3 ani, și a obținut ce a putut de la noi și prin noi, ne-a dat afara din școală după ce a inițiat cu părinții o acțiune : ca părinții copiilor nu voiau sa vadă țigani în școală. Simplu.
Ca nu se simt în siguranță deși va spun cu mana pe inimă, copiii noștri erau de o mie de ori mai bine educați decât elevii „normali” neromi.
Cam asa se fac clasificarile în școlile românești.
De aceea Romii și comunitățile de romi locuiesc efectiv la marginea societății. Nici nu vreți sa știți ca sunt primari care nu doresc ca pe raza comunei lor sa fie luați în spațiu, pe buletin adică, romi.
Împreună cu cei de la Samu Social și alte câteva ONG-uri am inițiat o propunere de schimbare legislativa a unui articol din legea care reglementa obținerea documentelor de identitate deoarece efectiv primarii spuneau ca ei nu vor ca țiganii sa fie aiba legal domiciliul la ei în sat pentru ca vor fi obligați sa le ofere ajutor financiar conform legii.
În 2022,am fost sunat de o persoană particulară din Sibiu care mi-a spus că autoritățile locale din Sibiu și Brașov au ascuns dosarul prin care o mamă romă și 3 copii urmau să obțină acte de identitate. Adica certificate de naștere! 4 ani a stat dosarul lor într-un birou într-o comuna obscura. Acei oameni nu existau! În 2022! O luna de zile am terorizat cu telefoane toate autoritatile implicate și ce credeți? Într-o luna familia avea documentele făcute.
Însă pentru fiecare caz a trebuit sa lupt din greu. Va spun sincer ca după 24 de ani de asistență socială, să dai de aceleași probleme, a fost pentru mine prea mult.
Rezistența la schimbare a oamenilor este incredibilă. Am avut niște situații care efectiv m-au scos din minți. Din aceasta cauza am făcut burnout și am emigrat în Canada anul trecut deoarece mi se părea ca ma lupt cu balaurul caruia ii tăiam un cap și apăreau zece în loc. Nimic nu s-a schimbat în 25 de ani de când lucrez în AS [asistență socială].
E groaznic ce se întâmplă iar situația în rural e dezastruoasă. Am colaborat cu primari din zona Ilfov. Acolo e o clică de primari și vice primari de la PSD și PNL care candidează cu rândul ca să nu se mai certe.
Am văzut cu ochii mei și am auzit discuțiile dintre ei cum un secretar de primărie de etnie romă se ducea sa ia „țiganii” la vot, organizat, totul fiind pregătit bine înainte, comunitatea de romi fiind destul de numeroasa și-o contând la vot. Când l-am sunat pe primar, vice primar și secretar toti mi-au zis ca sa las după alegeri ce vreau sa fac pentru ca acum toți angajații primăriei au treaba.
Voiam să deschidem un centru pentru cele două mari comunități de romi din Cernica Tamganu.
Am la poveeesti cu întâmplări din astea din toată tara. Am fost și la Vaslui, în fieful lui Buzatu. A venit și ne-a invitat la masa iar un primar PSD ne_+-a certat ca de ce nu susținem a la long programul educational pe care chiar el îl semnase și se angajase ca după cei 3 ani sa îl susțină din fondurile primăriei. Evident că nu a facut așa iar rata de abandon din județ e înfiorătoare. În 3 ani, noi reușisem să reducem rata de abandon cu 50%. Dar pentru 3 ani erau fondurile norvegiene apoi în mod normal ar trebui ca autoritatile locale sa continue proiectul mai ales dacă acesta a avut succes. Nu le pasă. Despre asta e vorba. Hai ca m-am aprins iar când îmi amintesc câte nedreptate sociala exista în România.”
Așadar…, pentru fiecare caz în parte, să obțină actele de identitate e un calvar. Cu ajutor de la un asistent social, da?
Și nici un proiect de incluziune și de asistență nu durează mai mult de 3 ani… nu e susținut de autorități mai departe și dincolo de sprijinul ONG-urilor care depinde de proiecte finanțate care sunt inevitabili limitate la un număr redus de ani. Dar copiii, ce să vezi, cresc în mai mulți… Și iarăși, ce să vezi, când îi arunci a n-a oară la groapa de gunoi a societății, după ce i-ai ținut și amăgit vreo 2-3 ani așa că uite ce frumos trăim împreună… brusc, tu te aștepți ca acei copii să reacționeze ca cel mai rezilient organism din lume și să devină brusc capabil să își ia viața în mâini și să nu te deranjeze pe tine cu problema lui?
Revenim la exercițiul de imaginație, ce anume ar putea face oamenii aceia singuri pentru probleme mari de urbanism, de salubritate, dacă pentru simpla înregistrare în catastifele societății e atât de greu. Și să știți că nu toți au carte de identitate.
Unde vreau să ajung cu acest exercițiu este la întrebarea mai existențială:
Putem trăi singuri cu adevărat? Cât timp înainte să se adune muntele de gunoi în spatele barăcii?
Mai poate un trib, un grup, o familie, o rasă să se separe complet de restul umanității? Pot coexista comunitățile astea, pe care noi le separăm / segregăm, singure de comunitatea mai mare în care se nimeresc și se nasc din neșansă sau soartă întâmplare? Au ele vreo opțiune atunci când, în mod repetat și din toate părțile se aruncă spre ei cu jigniri și acuze?
Atunci când le luăm și le punem într-un loc în care aceste drepturi minime la apă și salubrizare nu există, nu le sunt accesibile (din cauză de infrastructură sau de acces/bani), ce ne așteptăm să se întâmple ca ei să nu deranjeze? Ca gunoiul și dejecțiile să nu crească? Ce ne așteptăm să iasă bun când privăm oameni ca noi de aceleași drepturi fundamentale pe care le clamăm pentru noi, cum ar fi cel la apă, educație, salubritate?
Cum ne așteptăm să rezolve ei singuri această problemă inerentă a locuirii umane? Lasă că nu o rezolvăm nici noi, cei civilizați, pentru noi… (să nu uităm că la 10 km de Cluj, în fieful rezidențialului frumos, nu există canalizare și dejecțiile sunt în șanț. da, la Ciurila…)
Și revin la contextul exercițiului… Dacă nu pot face nimic pentru o chestie de subzistență, dacă nu își pot decide nici măcar identitatea, cam ce credeți că ar putea face legat de alte probleme serioase, cum ar fi… să zicem, casa, încălzirea, alcoolismul, educația copiilor, o boală gravă sau violența în familii față de femei, sau furtul…, sau sau sau..?
Cam cum credeți că îi afectează faptul că într-un moment cumplit din viața lor, când le-a ars bruma de adăpost pe care o aveau, cei din jur îi jignesc și îi observă din nou cu toate tarele lor?
Pe care din reacțiile alea umane de bază credeți că le activăm când aruncăm în ei cu toate lăturile traumelor noastre nevindecate: fugi, luptă, îngheață?
Dincolo de întrebările acestea ”existențiale”, îmi pun și întrebarea dacă noi ca societate românească avem mecanismele de educație suficient de mature încât să putem procesa problemele grave pe care ni le-am creat tot noi…, dacă putem genera soluții pentru aceste probleme, sau doar măcinăm în gol niște țipete imature și lipsite de coerență… împotriva cuiva, a oricui…
Dar ca societate umană?
Mă chinuie și întrebarea despre puterea de a fi consecvent a acestui neam, dacă vedeți în istoria românilor vreun proiect care să fi durat mai mult de să zicem… 3, 5 ani, 10 ani? Un proiect care să fi fost gândit și apoi aplicat coerent și consecvent… de care să nu ne fi plictisit și să-l luăm la mișto după ce NU am încercat suficient să îl ducem la bun sfârșit?
